Bunica mea, ca o icoană bizantină

Prima zi din an are, în anii conștienți ai vieții mele, două coordonate majore: Concertul de Anul Nou de la Viena și bunica.

Concertul, ca de altfel aproape tot ce se putea vedea la televiziune de Anul Nou, până în 1990, era un punct important al vieții majorității familiilor din România comunistă. L-am păstrat de atunci în memorie și obișnuință, în prima zi din an. Și se adâncește importanța lui, pe măsură ce urâtul, kitsch-ul, vulgarul ne umplu tot mai mult spațiul public real și virtual. Acesta rămâne un etalon de eleganță, rafinament, bun gust. Iar după ce am fost la câteva concerte în sala unde se ține acest eveniment, el are încă o conotație în plus, pentru mine.

Bunica, mama mamei, este singura pe care am apucat-o în viață, dintre bunicii mei, conștientă fiind de ea. Până pe la trei ani ai mei trăise și bunicul de pe tată, mă iubise și alintase mult, spun cunoscătorii, dar eu nu am absolut nici o amintire în minte, cu el, despre el. Bunica era în vârstă și ea, dar a trăit suficient de mult cât să-mi rămână mereu vie în minte, ca o icoană bizantină.

Ea s-a născut la finele secolului al XIX-lea, în 1896, pe 26 octombrie. A avut un singur frate, care a  murit foarte tânăr, într-un joc tineresc stupid cu flăcăii de seama lui. O mare tragedie în familia ei; bunica aducea uneori vorba despre asta. A fost o femeie frumoasă bunica mea, și foarte distinsă. Probabil va fi fost și destul de bogată, cu  zestre substanțială la măritiș, însă după căsătoria cu bunicul au ajuns încă mai înstăriți, cu aproape 50 de hectare de terenuri în proprietate și o moară de apă, pe valea râului Topolița, într-un peisaj mirific. Au avut mulți copii, bunica a avut multe sarcini, ultima fiind cea a mamei mele și a unei gemene, care a murit la câteva luni după naștere. Avea 42 de ani bunica, când a născut ultima pereche de copii gemeni. Mai avusese și alții, dar muriseră prunci. Doar 8 dintre copii au ajuns la vârsta adultă. Toți integri. Patru băieți și patru fete.

Bunica a prins amândouă războaiele mondiale. În al doilea i l-au luat în război pe primul dintre feciori. Un brad de om. Era logodit, căsătorit civil, mireasa stătea la viitorii socri, aștepta mirele să facă nunta. I l-au adus acasă mort, în sicriu de plumb. Bunica i-a păstrat poza în uniformă militară, înrămată frumos și atârnată pe perete, în odaia bună, față în față cu icoana. Iar mireasa l-a jelit și i-a aprins pe furiș lumânări la mormânt, în cimitir, și după ce s-a măritat cu altul. Și-a iubit mult mirele, iar la foștii socri le-a păstrat o amintire foarte respectuoasă. Ea mi-a povestit asta. Mama ne-a învățat să-i spunem „mătușă” și s-o respectăm ca atare, deși ea nu mai era parte din familia mamei, prin noua căsătorie. Și mătușa i-a spus bunicii, până la moarte, „mama”.

Nu au trecut mai mult de doi-trei ani, și a murit bunicul. Va fi fost și moartea primului lui fecior o cauză a morții bunicului. Și pe el l-a înrămat bunica frumos, și i-a păstrat tabloul atârnat lângă feciorul dintâi mort. A rămas văduvă la puțin peste 50 de ani, cu toată averea și moara în administrare. Nu a vrut să se recăsătorească.

După alți doi-trei ani, i-a murit încă un fecior, Vasile. Era foarte frumos, inteligent și plin de umor. Îi zâmbește și astăzi chipul senin, din tabloul păstrat de mama, apoi de mine, de la bunica. Terminase liceul și urma să meargă la Universitate, la Iași. Fiind în vacanța de vară, bunica l-a trimis în târg să cumpere o sobă de gătit din fontă. A cumpărat-o și se întorcea cu ea în căruță acasă, iar pe drum calul tânăr s-a speriat de niște corturi de țigani de pe malul Ozanei, a făcut o mișcare bruscă, soba s-a dezechilibrat și a lovit cu un colț capul sau coloana cervicală a unchiului. L-au dus la spital, în Târgu Neamț, era în stare de conștiență, dar avea dureri groaznice, și a strigat-o până și-a dat duhul pe bunica, cu cuvintele: „Mamă, nu mă lăsa!” Bunica a ajuns la spital cât să-și vadă și al doilea fecior mort foarte tânăr. A cuprins-o disperarea. Cred că acesta a fost punctul culminant al suferințelor ei. Deși au urmat încă altele, multe. Dar unchiul era copilul frumos, talentat și șugubăț prin excelență. Poza lui înrămată de bunica îl arată foarte asemănător cu Nicolae Labiș, la înfățișare. Era și aproape de vârsta lui Labiș. Iar mama ne-a povestit mereu câte isprăvi au săvârșit ei, copiii mai mici ai familiei, în copilărie, sub directa coordonare a șugubățului unchi, care te făcea să râzi în hohote și cu un simplu gest, o mimică. Iar izbucnitul în râs din senin, la masă, dacă era acolo și bunicul, însemna pedepse necruțătoare. Una dintre ele fiind, de pildă, scosul afară iarna, prin ger și nămeți, a tuturor „distraților” la masă, ca să numere șipcile gardurilor dimprejurul morii. Din care garduri bunicul avea grijă, de la o zi la alta, să mai scoată, respectiv adauge câte o șipcă, două, încât copiii să fie nevoiți să numere de fiecare dată, ca să spună numărul corect. Dacă încercau să trișeze, mergând pe numărătoarea precedentă sau pe una făcută preventiv, erau automat trimiși înapoi, să numere efectiv totul. Era aspru bunicul, dar și foarte corect și demn. Este până astăzi pomenit în dipticul ctitorilor bisericii din satul meu, alături de primarul și învățătorul de atunci.

Bunica l-a înmormântat cu multă, foarte multă jale și pe al doilea fecior mort foarte tânăr. A mai atârnat un tablou, cu chipul surâzător al unchiului Vasile, pe peretele cu dragii ei plecați în veșnicie, și a rămas, cred, marcată pe viață de el. Când venea ziua lui onomastică, pe 1 ianuarie, bunica avea pregătit ceva dulce special, cozonac de regulă, și vin, pentru a le duce la biserică, spre pomenirea feciorului ei. Noi – eu și fratele meu mai mare cu patru ani ca mine – mergeam în ajunul Anului Nou la ea, s-o urăm și să-i ducem ce pregătise mama și pentru ea. Ne primea foarte frumos bunica, ne dădea colaci făcuți de ea, mere și bani. Atunci vedeam pe masă, în odaia bună, acolo unde atârnau cele trei portrete ale bunicului și unchilor morți, ofrandele pregătite pentru a doua zi, pentru sufletul unchiului Vasile. Era un ritual al bunicii, de care, atunci când ea nu s-a mai putut îngriji, au trebuit să se îngrijească nora din vecinătatea ei, sau fetele bunicii.

Din cauza acestui ritual cu aer de sacralitate, și a frumuseții inegalabile a unchiului zâmbitor din tablou, prima zi din an se asociază în mintea mea cu bunica.

Dar nu numai din cauza asta este bunica o icoană pentru mine. Ci pentru toată viața ei cu multe, indescriptibile suferințe, toate duse într-o nestrămutată credință în Dumnezeu și într-o demnitate greu de descris în cuvinte. Căci nu mult după această tragedie, a urmat naționalizarea impusă de comuniști. A rămas bunica din bogata satului la sapă de lemn. Iar atunci când feciorul care-și asumase cumva rolul de coproprietar, co-administrator al averilor familiei, s-a înfuriat și i-a înjurat pe comuniști, prin sat, a fost ridicat noaptea, de acasă, de lângă soția și fetița de doi ani, și dus la închisoare, la Târgu Ocna. Avea șanțuri adânci la încheieturile mâinilor, de la cătușe, când mama împreună cu cumnata ei s-au dus într-o vizită permisă. Nu le-a putut spune nimic despre detenție, dar mama, cu ochi de adolescentă care nu putea ști exact ce și cum cu închisoarea, i-a văzut încheieturile mâinilor și s-a cutremurat, a rămas marcată de imaginea lor. S-a întors unchiul peste doi ani de la închisoare, iar pe comuniști nu i-a suferit niciodată, căci nu-i mai lăsaseră bunicii decât clădirea nefuncțională a morii și o palmă de pământ împrejurul ei. Atât. Acareturile morii s-au dus toate pe ape, la marile inundații din 1974. A rămas bunica, atunci, doar cu o căsuță pe o culme de deal, unde nu au ajuns apele. Restul, tot, odăile mari și bunurile din clădirea morii s-au dus pe ape. Unchiul întors din pușcărie avea să fie al treilea fecior pe care și-l îngropa bunica, nu foarte tânăr, dar încă puternic. Era stâlpul ei, locuia în apropierea ei. L-au adus și pe el în sicriu acasă, în 1985. Mort subit, de infarct. Până la moartea bunicii, în februarie 1988, a mai murit și una dintre fetele ei, dar nu i-au mai spus, să n-o amărască definitiv. Probabil a intuit.

În tot iureșul acesta de evenimente, care mai de care mai dureroase, bunica a suferit enorm, dar a rămas o mare doamnă. De altfel, i s-a și spus „madame” la vremea ei, nu altfel. Și s-a purtat ca o aristocrată. Până și pe noi, niște țânci de copii, ne servea cu dulceață în farfuriuțe prețioase, cu lingurițe prețioase și cu un pahar cu apă alături. Nu am auzit-o vreodată jignind, bârfind, vorbind vulgar sau deșert, nu a acceptat să-i intre în casă lume bârfitoare, ieftină. A trăit curat și vertical, ca o lumânare din ceară de albine pe un sfeșnic de altar. Iar casa, gospodăria ei erau de o curățenie, bun gust și ordine inegalabile. Ca și sufletul ei.

Nu-mi amintesc să mă fi răsfățat în mod deosebit bunica, vreodată, dar am rămas cu o imagine atât de pregnantă a felului ei exemplar de a fi în memorie, încât, cu cât înaintez în vârstă, cu atât ea este mai vie. Exemplul cel mai viu și credibil cu putință că viața trebuie trăită demn. Că nimeni nu-și poate scuza micimile, căderile și abdicările de la demnitate, nici cu „greutatea timpurilor”, nici cu „necazurile”, nici cu „crizele”. Când o femeie a trecut cu fruntea sus printr-o viață de aproape 92 de ani, prin două războaie, o văduvie de jumătate din viața ei adultă, nenumărate nașteri de prunci, înmormântarea a doi feciori tineri și frumoși secerați subit și absurd de moarte, și pierderea a tot, absolut tot ceea ce agonisise cinstit cu bărbatul ei, nu ai voie să invoci nimic pentru a-ți justifica nedemnitatea, vulgaritatea, compromisurile meschine.

Sărut mâna, bunica mea demnă, exemplară!