Patruzecimea Nașterii lui Hristos

Legea Vechiului Testament, cea dată de către Dumnezeu evreilor prin Proorocul Moise, stipula, între alte ritualuri legate de nașterea pruncilor, și pe acela că orice întâi născut care era băiat se dedica, în a 40-a zi după nașterea sa, lui Dumnezeu. Această prescripție a fost întru totul respectată și îndeplinită și de către părinții după trup ai Domnului Hristos, și este celebrată de către Biserică pe data de 2 februarie, numindu-se „Întâmpinarea Domnului”.

Evenimentul este pe larg relatat de către Evanghelistul Luca (Luca 2:22-38). Fecioara Maria și Dreptul Iosif s-au dus cu Pruncul Iisus la Templul din Ierusalim, unde i-au întâmpinat două personaje venerabile, unul feminin, altul masculin: Proorocița Ana și Dreptul Simeon. Ana, femeie rămasă văduvă de foarte tânără, și-a dedicat întreaga viață slujirii la templu, după moartea soțului ei. Simeon a făcut parte, conform Tradiției, dintre traducătorii Pentateuhului din limba ebraică în greacă. În momentul în care a ajuns la textul „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu”, a înlocuit termenul „fecioară” cu „femeie”. Pentru necredința sa, Dumnezeu i-a făgăduit că nu o să moară înainte de a-L fi văzut pe Mesia născut din Fecioară.

Deși este un eveniment important și pe larg relatat în Evanghelie, celebrarea lui de către Biserică nu s-a făcut decât din secolele V-VI, mai întâi la Roma, unde papa Gelasiu a hotărât, în anul 494, a se înlocui o veche sărbătoare păgână în onoarea zeului Pan, socotit ucigătorul lupilor și implicit ocrotitorul turmelor de animale, cu sărbătorirea Întâmpinării Domnului la Templul din Ierusalim. În onoarea zeului Pan se organizau procesiuni cu făclii aprinse. În Biserica Catolică se păstrează până astăzi urmele străvechiului obicei al făcliilor, fiindcă, pe data de 2 februarie, oamenii aduc lumânări la biserică, spre a fi binecuvântate de către preot, apoi le iau acasă, ca pe obiecte sfințite ocrotitoare de rău.

După Roma, Bizanțul a oficializat și el Sărbătoarea Întâmpinării, din anul 526. Spre deosebire de Biserica Romei, care a păstrat tradiția făcliilor, Biserica Constantinopolului a dezvoltat o imnografie specifică a Sărbătorii, unul dintre cele mai îndrăgite imne liturgice fiind „Nu pricep, Curată”, sau popular numit „Legănușul”, întrucât, în momentul cântării lui erau clătinate policandrele aprinse.

Fie și numai frumosul „Legănuș”, cântat la Utrenia Sărbătorii, preluat din greacă și tradus în românește cu respectarea metricii bizantine, deși nu și a textului, este un motiv de bucurie și reflecție sufletească pentru orice creștin: „Nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică și Fecioară, ce în tine s-a săvârșit. În mâini ține Simeon, bătrânul, îmbrățișat, pe al legii Făcător și Stăpânul tuturor. … Veniți, pe Hristos vedeți, pe Stăpânul tuturor…

Imagine: Întâmpinarea Domnului, mozaic din biserica Mânăstirii Hosios Loukas, Grecia, prima jumătate a secolului al XI-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 1 februarie 2014.)

More...

mihaela.stan February 2, 2017 Cultura si Spiritualitate