Fiul risipitor şi stările omului: comuniunea cu Creatorul, sau lipsa ei

A doua duminică din Triod se numeşte a Întoarcerii Fiului Risipitor, după fragmentul evanghelic al Liturghiei. Parabola fiului risipitor, evocată doar de către Sfântul Evanghelist Luca (Luca 15, 11-32), este unul dintre cele mai expresive pasaje din Evanghelii, fiind, totodată, unul dintre textele nou-testamentare care redă în modul cel mai plastic cu putinţă „conţinutul” lui Dumnezeu: Iubirea.

Nici măcar un cititor neavizat într-ale Creştinismului nu ar putea rămâne neutru, nemişcat, după lectura unui astfel de pasaj biblic. A încerca să mai „comentezi” tabloul literar este aproape superfluu. Se pot doar puncta, eventual, anumite detalii.

Unul dintre ele ar fi acela că tatăl din Evanghelie avea doar doi fii. Iniţial, amândoi fiii erau în comuniune cu tatăl lor. Apoi, într-o zi, cel mai tânăr şi-a cerut de la tată partea sa de avere, a primit-o, iar nu după multă vreme s-a rupt de tată şi s-a dus într-o ţară îndepărtată, cheltuindu-şi tot ce primise, cum altfel, decât în desfrânări, în plăceri. „Visul frumos” al oricărui tânăr, în fond.

Cei doi fii – unul care alege să stea acasă, celălalt care alege să plece departe de casă – simbolizează faptul că o altă posibilitate a omului, copilul lui Dumnezeu, în afară de aceea de a fi în comuniune sau în afara comuniunii cu El, nu există. Omul nu poate fi „pe jumătate” cu Dumnezeu, el doar este sau nu este în comuniune cu Creatorul. La Dumnezeu nu există jumătăţi de măsură, nici comuniune cu norma, sau, mai grav, cu jumătate de normă, sau part-time.

Atitudinea fiului mai mic este numită de către Sfântul Ioan Gură de Aur, foarte sugestiv, uşurătate de minte. Care uşurătate l-a dus finalmente în postura de a se umili profund în faţa unui locuitor al ţinutului străin şi depărtat de tatăl său, cerându-i aceluia, în vreme de foamete, să-i îngăduie a-i păzi turmele de porci. Însă, nici măcar permisiunea de-a se hrăni cu roşcovele cu care se hrăneau porcii n-a primit-o.

Uşurătatea de minte l-a mutat din starea de nobilă vrednicie, în cea mai de jos nevrednicie. Totuşi, după cele petrecute graţie deciziei sale greşite, fiul cel mic „şi-a venit în sine”, s-a întors la tatăl său, cu cuvintele: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta.” Aceasta este recunoaşterea onestă a vinei proprii, sau spovedania.

Reacţia tatălui a fost la fel de nobilă ca el însuşi: a poruncit ca fiul cel pierdut să fie îmbrăcat „cu haina cea dintâi”, să i se dea inel şi încălţăminte, şi să se organizeze ospăţ cu viţelul cel îngrăşat. Gelozia firească a fiului cel mai mare – ascultătorul de tatăl său – a fost potolită cu aceeaşi nobilă afecţiune paternă: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Aşadar, omul este mereu şi mereu în situaţia de a alege liber comuniunea iubitoare, sau necomuniunea şi depărtarea de Dumnezeu. Are asigurat acest „drept pe viaţă” de către Creatorul Însuşi. Care, în nobleţea Sa desăvârşită, nu vrea să înrobească omul, ci-l vrea şi aşteaptă mereu şi mereu ca pe un partener demn şi de încredere, cu care să poată sta nestingherit la ospăţ în Împărăţia Sa nesfârşită.

Imagine:  Parabola fiului risipitor, pictură de Bartolomé Esteban Murillo, datată 1667-70.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 2 martie 2013.)

More...

mihaela.stan February 11, 2017 Cultura si Spiritualitate