Risipirea, ca stare de fapt

După Duminica numită a Vameșului și Fariseului, cu care Ortodoxia a început perioada premergătoare Postului Învierii Domnului, urmează Duminica numită a Întoarcerii Fiului Risipitor. Deși veche, această parabolă evanghelică, rostită cu două mii de ani în urmă, are conotații foarte actuale.

Una dintre ele este tocmai starea de risipire a omului contemporan. Fie că o recunoaște, fie nu, omul postmodern este risipit, împrăștiat. Iar formele risipirii sunt foarte variate: de la împrăștirea fizico-geografică, până la risipirea valorică din forul interior cel mai profund, conștiința.

Contextul globalizator galopant, pe fondul profundelor schimbări politico-economice ale lumii, este premisa de netăgăduit a dispersării celulelor sociale consacrate ale comunităților umane, familia fiind una dintre cele mai acut lovite, în acest sens.

Însă, risipirea exterioară a omului nu ar avea efecte catastrofale asupra lui însuși și a celor din proximitatea lui, dacă concomitent cu ea, sau chiar înaintea ei – asta de foarte multe ori! – nu s-ar fi produs risipirea valorilor din forul interior comun ființelor umane, anume conștiința.

Când valorile morale, etice, sunt lăsate sau împinse spre risipire și degradare, spre diluare, atunci începe, cu adevărat, împrăștierea omului. Un om integru moral, etic, este într-o stare firească, comportându-se ca atare, oriunde s-ar afla fizic, geografic. Dar un om dezintegrat moral este un împrăștiat, chiar acasă fiind fizic.

Pe de altă parte, pilda fiului risipitor este una cât se poate de pozitivă, de optimistă, în sensul că omul își poate reveni din risipire. Fiul mai tânăr, cel plecat de lângă tatăl său în depărtările străine, spre a-și satisface poftele tinereții, și-a revenit, la un moment dat, în sine, și-a recunoscut singur ușurătatea de minte, și a hotărât să se umilească, întorcându-se la tatăl său și cerându-și iertare.

Evident, în parabolă tatăl este simbolul lui Dumnezeu, Creatorul tuturor oamenilor. De aceea, și învățătura parabolei este una clară și mereu actuală: pentru a se întoarce din risipire, omul are nevoie să se raporteze la Cel Care l-a creat. Doar prin raportare la El, ființa umană se poate evalua corect și se poate redresa din orice fel de risipire în care a căzut, sau în care s-a lăsat atrasă de instincte, de pofte, din ușurătate de minte.

Risipirea, îndeosebi cea interioară, este o stare improprie omului, creat ca ființă integră, unitară și echilibrată. Ea este, din păcate, o stare de fapt la care omul contemporan a ajuns din neluare aminte; dar nu este și o stare de drept.

De aceea, a reflecta, cel puțin o dată pe an, în duminica alocată parabolei fiului risipitor, la cât de firesc sau nefiresc ne trăim viața, în toate coordonatele ei, nu este deloc superfluu. Fiindcă orice abatere de la rostul său firesc îi dă omului angoase, indispoziții, nemulțumire de sine și de viața sa. Iar vocația lui nu este nefericirea, nici chiar pe această lume trecătoare, unde a fost exilat după căderea adamică. Dimpotrivă.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 15 februarie 2014.)

 

 

More...

mihaela.stan February 12, 2017 Cultura si Spiritualitate