Iubirea creatoare

A admite faptul că iubirea şi creaţia sunt îngemănate este un lucru tot mai des întâlnit în psihologia vestică, îndeosebi; deşi nu atât de clar explicat ca în teologia patristică, de exemplu. Există poate sute de articole pe teme de psihologie, care revin obsesiv asupra aspectului „iubire”, chiar şi atunci când este vorba despre banalul cotidian loc de muncă.

Omul s-a îndepărtat atât de mult de esenţa sa, mai ales în societăţile acut secularizate ale Vestului, încât uneori pare ridicol modul cum psihologii – Biserica nu mai reprezintă pentru cei mai mulţi decât o instituţie golită de sens – le explică oamenilor că ei sunt creaţi, în fond, din iubire, iar aceasta este şi rămâne esenţa lor.

Ceea ce însă foarte puţini explică, este faptul că iubirea despărţită de actul creator – prin act creator înţelegându-se, deopotrivă, prestarea unei munci banale sau sofisticate, plămădirea unei opere de artă, sau conceperea unui copil – este încă o dureroasă abatere a omului de la esenţa sa. Această separare a iubirii de creaţie se exprimă, concret, în diverse forme, specifice fiecărui nivel al existenţei umane: prestarea unei munci doar de dragul banilor, adică fiindcă „trebuie”, nu fiindcă şi „place”; crearea artei, sau a ceea ce ar trebui să fie artă, „la comandă”, sau doar pentru bani; conceperea unui copil în lipsa unei autentice iubiri.

Dacă a munci fără tragere de inimă duce, finalmente, la faliment – nu doar financiar – personal sau chiar social, iar a crea artă fără talent şi pasiune umple lumea de kitsch-uri sau vulgarităţi, a concepe copii în lipsa iubirii profunde bărbat-femeie, doar din poftă trupească satisfăcută, înseamnă, de cele mai multe ori, a lua acestor copii şansa normalităţii, a-i aduce în această lume cu handicapuri afective a căror povară o poartă întreaga viaţă.

Această din urmă consecinţă este, cu certitudine, cea mai gravă dintre toate. Căci dacă ştiinţa medicală poate depista, de la cea mai fragedă vârstă, şi destul de des şi ameliorează handicapurile fizice, cele afective rămân deseori ascunse, adâncindu-se şi împiedicând omul să fie realmente o fiinţă socială.

Omul contemporan poate scăpa de cercul vicios al angoaselor de tot felul, doar scăpând de schizofrenia dintre viaţa sa practică şi vocaţia sa reală. Intrarea conştientă a omului în noima cu care Divinitatea l-a creat, urmarea vocaţiei sale de fiinţă raţională iubitor-creatoare, i-ar aduce echilibrul şi confortul fizic, psihic şi spiritual care-i lipsesc atât de mult, şi pe care încă le caută în surogate, iar nu în Însuşi Logosul divin, Care l-a creat şi restaurat după căderea adamică.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 14 februarie 2013.)

More...

mihaela.stan February 17, 2017 Diverse