Scara Postului şi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Alături de Canonul Mare al Sfântului Andrei al Cretei, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, sau Sirianul, este un impuls spiritual ce însoţeşte toată vremea Postului Mare.

Această rugăciune foarte concentrată are următorul conţinut: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!”

Dincolo de aspectele formale care o însoţesc – metanii şi închinăciuni – se află profunzimea sensurilor ei. Primul lucru de remarcat este faptul că ea exprimă, în prima parte, anumite „metehne” umane comune, pe care le combate, în partea a doua, cu vituţile aferente respectivelor metehne.

Deşi este pe ultima poziţie, „duhul grăirii în deşert” este o slăbiciune atât de comună omului postmodern, încât foarte puţini dintre noi o mai consideră astfel. Valoarea care o contrabalansează, exprimată în partea a doua a rugăciunii, este vederea greşelilor proprii şi neosândirea aproapelui. Aceasta fiindcă, atunci când a fost concepută rugăciunea de către Sfântul Efrem (în secolul al IV-lea), vorbirea în deşert se reducea la osândirea aproapelui, sau ceea ce în termeni moderni ar fi calomnia şi insulta.

După alte şaisprezece secole însă, vorbirea în deşert s-a „mutiplicat” enorm, nu în ultimul rând graţie progresului tehnic şi tehnologic. Acest progres a facilitat publicitatea fără precedent a vulgarităţii. Căci, dacă în antichitatea greo-romană păgână, şi drumurile către bordeluri aveau marcaje secrete, inaccesibile neiniţiaţilor, în postmodernism, vulgaritatea şi desfrâul sunt pe buzele şi în ochii oricui, aproape oriunde. Această „afecţiune” spirituală exprimă cel mai bine starea de împrăştiere de sine, mişcarea interioară centrifugă, iar nu centripetă, a persoanei.

Îndepărtarea omului postmodern de sinele său real şi de Dumnezeu se vede cel mai bine din modul cum el vorbeşte şi acţionează, îndeosebi în aspectele secundare ale vieţii, sau la adăpostul anonimatului.

Adunarea în sine, trăirea fiecărei clipe a vieţii în prezenţa lui Dumnezeu, conştient de sine, de gândurile, vorbele şi faptele tale, acesta este Creştinismul. Pare greu, dar este uşor. Şi este, mai ales, extrem de uman, de frumos, de înalţător şi demn. Cu exerciţiile de voinţă şi atenţie aferente.

Imagine: Frescă pe peretele unui mormânt din Catacombele San Gennaro din Napoli-Italia, reprezentând, probabil, membrii unei familii, cu mâinile ridicate, în rugăciune.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 21 martie 2013.)

More...

mihaela.stan February 27, 2017 Cultura si Spiritualitate