Arta filantropiei creştine

Un cuvânt celebru din teologia patristică spune: „Nici un bine nu este bine, dacă nu este făcut bine.” Teologia practică a transmis învăţătura conform căreia, omul care face un bine poate fi lipsit de valoarea lui creştină, în esenţă, în trei momente diferite: chiar înainte de a-l fi făcut, în momentul când îl face, sau ulterior. Aceste adevăruri sunt valabile şi în cazul practicării filantropiei creştine, a iubirii de aproapele derivate din iubirea lui Hristos.

Evident, la baza binelui rău făcut, şi implicit a filantropiei rău făcute, stă gândul omului. Înainte de a fi cuvânt sau faptă, totul este gând. Învăţătura creştină, cu sursa principală în Evanghelie, susţine, promovează coerenţa dintre mintea, inima şi faptele omului. Acest lucru nu este unul tocmai facil, el se deprinde cu mult exerciţiu de voinţă, şi, îndeosebi, se poate realiza exclusiv pe fundamentele integrităţii personale, a respectării poruncilor divine.

Gândul care poate anula din start valoarea creştină a filantropiei este acela al trufiei: a practica filantropia pentru a demonstra cuiva sau doar ţie însuţi că eşti bun, mai bun decât alţii, sau pentru a-ţi umple un gol sufletesc.

Gândul concomitent cu fapta filantropiei, care îi poate anula valoarea ei creştină, este acela al regretului, al îndoielii, sau al „jumătăţii de măsură”. Pentru a avea valoare creştină, filantropia se cere făcută cu mărinimie, nu doar cu renunţarea la ceea ce îţi prisoseşte, ci cu oferirea a ceva ce până la a face filantropia era doar „al tău”. Ieşirea din confortul personal, sacrificarea lui reală, ieşirea din „graficul stabilit” sau din cel impus de normele sociale, aceasta este dovada filantropiei creştine, nu doar oferirea surplusului, a prisosului confortului personal maxim.

Gândul ulterior faptei de filantropie, care anulează valoarea ei creştină, este, cel mai adesea, acela al regretului, sau al nemulţumirii faţă de nerecunoştinţa beneficiarului, sau al căutării publicităţii. „Fă binele şi-l aruncă pe apă!” spune vorba din popor.

Aşadar, pentru a fi filantropi creştini autentici, se impune a avea un sistem de gândire şi implicit de trăire creştină autentică. Altfel suntem filantropi şi atât, sau sponsori, sau umanitarişti. Dar nu suntem şi creştini. O diferenţă notabilă, deşi mulţi o neglijează.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 14 martie 2013.)

More...

mihaela.stan March 2, 2017 Cultura si Spiritualitate, Diverse