Cuvioasa Maria Egipteanca: lacrimile aducătoare de Lumină (2)

Continuând şirul povestirii cutremurătoare despre propria sa viaţă, Maria, asceta aflată de Cuviosul Zosima în adâncimile pustietăţii deşertului, i-a relatat acestuia momentul de cotitură al vieţii ei copleşite de mlaştina destrăbălărilor, precum şi drumul ulterior acestei cotituri, până în ziua când Zosima a descoperit-o.

Punctul culminant al celor 17 ani petrecuţi în plăceri carnale a fost atunci când, în celebrul port al Alexandriei Egiptului, Maria a văzut un grup mare de bărbaţi creştini din Libia şi Egipt, care se îmbarcau pentru a face un pelerinaj la Ierusalim, cu ocazia celebrării Înălţării Sfintei Cruci. Atunci, ea a a cerut să fie acceptată în respectivul grup, pentru a-şi satisface mai bine nesăţioasele dorinţe: „Pentru aceasta am voit să plec … pentru ca să am mai mulţi îndrăgostiţi la cheremul patimii mele.

În timpul călătoriei, ea i-a provocat în aşa chip pe bărbaţii din corabie, încât singură a mărturisit lui Zosima: „Eu, parintele meu, mă minunez cum de n-a înghiţit marea destrăbălările mele.” Ajunsă în Ierusalim, a continuat acelaşi fel provocator de a-şi duce viaţa, în cele câteva zile petrecute acolo, înaintea Sărbătorii propriu-zise, incitând o mulţime de bărbaţi.

Preocupată de plăcerile proprii, în ziua Sărbătorii Sfintei Cruci a remarcat faptul că toată lumea se îndrepta spre biserică, unde urma procesiunea înălţării Crucii. S-a apropiat şi ea de biserică, a încercat să intre să vadă Crucea, însă, în pofida insistenţei întreite de a o face, s-a simţit respinsă de o putere nevăzută. A rămas ţintuită în pridvor, neputând trece pragul bisericii. Iar atunci, într-un moment de luciditate, a priceput cauza acestei brutale respingeri. A început a plânge, şi a invoca ajutorul Maicii lui Dumnezeu, în faţa unei icoane a Preacuratei. A făgăduit atunci: „Porunceşte, stapână, să-mi fie deschisă şi mie uşa dumnezeieştii închinări a Crucii. Dumnezeului născut din tine te dau chezăşuitoare că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare ruşinoasă, iar după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă voi lepăda numaidecât de lume şi de toate cele din lume şi îndată plec acolo unde tu ca o chezăşuitoare a mântuirii mele mă vei povăţui şi mă vei îndruma”. Rugăciunea ei sinceră i-a fost ascultată. A ajuns a se închina la lemnul Crucii lui Hristos, apoi a plecat în Pustiul Iudeii, dincolo de apa Iordanului.

După acest moment de cotitură, au urmat 47 de ani de viaţă în cea mai aspră asceză: „Am trecut Iordanul ducând cu mine două pâini şi jumătate. Acestea, încetul cu încetul, uscându-se s-au împietrit şi în câtva vreme mâncându-le, le-am terminat”. După cei 17 ani de plăceri duse la extrem, au urmat alţi 17 de sfâşietoare luptă cu dependenţa de ele: „am petrecut 17 ani în acest pustiu, luptându-mă cu poftele mele nebuneşti ca şi cu nişte fiare sălbatice. … Dar eu îndată lăcrimam şi-mi loveam pieptul cu mâinile şi-mi aduceam aminte de făgăduinţa ce-am făcut-o când am plecat în pustie.” Iar lacrimile stăruitoare, căinţa sinceră pentru răutăţile nenumărate ce le pricinuise altora şi sieşi, pentru afronturile aduse vocaţiei primordiale a oricărui om – asemănarea sa tot mai mare cu Dumnezeu -, au dat roade: „După ce lăcrimam îndeajuns şi-mi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumină care strălucea împrejurul meu. Şi din această clipă, peste potopul de gânduri venea o linişte statornică.” Primii 17 ani de viaţă în pustie au fost inundaţi cu lacrimi: „mă aruncam la pământ şi udam pământul cu lacrimi… Nu mă sculam de la pământ, până ce nu mă lumina acea dulce lumină şi-mi alunga gândurile ce mă tulburau.” A urmat apoi liniştea comuniunii profunde cu Dumnezeu, în rugăciune stăruitoare, sub ocrotirea Preacuratei, în absenţa oricărei prezenţe umane.

Povestind detaliat cele despre petrecerea sa în această viaţă, Maria a cerut Cuviosului preot Zosima să revină peste un an în acea pustietate, în Joia Cinei celei de Taină, aducându-i Sfânta Cuminecătură la apa Iordanului. Ceea ce Zosima a şi făcut, primind totodată bucuros solicitarea ei de a mai reveni peste încă un an acolo.

Atunci, preotul a aflat-o moartă pe Cuvioasa Maria, cea care plânsese îndelung, dar cu mare folos, dobândind Lumina cea neînserată.

Ca pe o autentică căutătoare şi râvnitoare câştigătoare de Lumină o cinsteşte Biserica până astăzi, aşezând-o de model vrednic în faţa tuturor celor care-şi caută rostul, sensul, în această lume a plăcerilor fără de saţ, care eclipsează ochii firavi ai omului copleşit de ele.

Imagine: Sfânta Maria Egipteanca primind Sfânta Împărtășanie de la Cuviosul Zosima, detaliu dintr-o icoană grecească pe lemn, din secolul al XVI-lea, de la Mânăstirea Rousanou-Meteora.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 3 aprilie 2014.)

 

More...

mihaela.stan April 2, 2017 Cultura si Spiritualitate, Diverse