Locuri cu rezonanţă peste veacuri: Betania

Celebrarea care marchează în Biserica Ortodoxă sfârşitul Postului Mare, în sâmbăta dinaintea Floriilor, prefigurând Învierea Domnului, este aceea a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Acest eveniment s-a petrecut într-o localitate micuţă, Betania, situată la aproximativ 3 kilometri Est de Ierusalim, şi aflată actualmente sub jurisdicţia Cisiordaniei.

Fiindcă se apropie ceea ce îndeobşte numim „Sâmbăta lui Lazăr”, nu este inutil a ne îndrepta atenţia asupra semnificaţiei actuale a Betaniei, în mintea, în reprezentarea omului postmodern, îndeosebi a celui care nu a avut privilegiul de a o vizita, vedea în realitatea ei fizică.

Sub denumirea aramaică „Beth anya” – „Casa sărăciei”, sau cea arabă „al-Azariya” sau „al-Eizariya” – „Locul lui Lazăr”, localitatea a fost din timpuri vechi loc de pelerinaj al creştinilor, apoi, după apariţia Islamului ca religie, şi musulmanii i-au dat cinstire. Se consideră că ea este sinonimă cu localitatea vechi-testamentară Anania, din teritoriul alocat tribului lui Veniamin – al doisprezecelea şi cel mai mic fiu al Patriarhului Iacob (Cartea lui Neemia 11, 31-32). În Noul Testament ea apare menţionată ca fiind locul celor trei fraţi: Maria, Marta şi Lazăr, precum şi al lui Simon cel Lepros (Matei 26, Marcu 11, Luca 19, Ioan 11-12).

Certificarea istorică a Betaniei datează din perioada romanilor, însă arheologii au descoperit vestigii care atestă un aşezământ mult mai vechi de epoca romană, anume din Epoca Fierului. Nu s-a păstrat nici o urmă a vreunei biserici mai vechi de secolul al IV-lea, cu toate că mărturiile scrise ale lui Eusebiu de Cezareea şi ale Pelerinului din Bordeaux (333) fac referire la faptul că mormântul lui Lazăr se afla într-o criptă.

Mormântul lui Lazăr, interior

Din secolul al VI-lea există mărturii certe despre existenţa unei biserici bizantine a Sfântului Lazăr, pe locul numit „Lazarium”, identic cu fosta casă de oaspeţi a surorilor lui Lazăr. Această biserică a rezistat până în anul 1143, când Regina Melisande a reparat-o şi extins-o, după ce Cruciaţii ajunseseră în Ţara Sfântă, înfiinţând în jurul ei o mânăstire benedictină dedicată surorilor Marta şi Maria. A prevăzut-o cu fortificaţii cu turn de supraveghere şi pază. Aceeaşi regină a construit şi o altă biserică, pe mormântul lui Lazăr, dedicată lui. La căderea Regatului Cruciat, în anul 1187, edificiile au intrat în declin, rămânând doar mormântul lui Lazăr şi bolta de piatră de deasupra lui. Se crede chiar că Betania ar fi fost părăsită, atunci, pentru o vreme, de către locuitorii ei. O însemnare a unui pelerin grec, din anul 1347, menţionează existenţa unor călugări greci la capela de deasupra momântului. A urmat intervenţia musulmanilor, care au construit pe mormânt, în secolul al XVI-lea, o moschee, al-Uzair, a lui Lazăr, îngreunând astfel accesul creştinilor la el. Ordinul catolic franciscan a dus tratative cu musulmanii şi a obţinut permisiunea să sape o nouă intrare în mormântul lui Lazăr, pe laterala nordică a acestuia. După terminarea ei, intrarea originală, dinspre moschee, a fost astupată.

Către mijlocul secolului al XIX-lea, localitatea intrase în profund declin, ea însumând nu mai mult de 20 de familii. Abia după începutul secolul al XX-lea, Betania, promovată ca destinaţie turistică, de pelerinaj, a fost repopulată, majoritari fiind musulmanii. Între anii 1952-1955, franciscanii au ridicat o biserică modernă închinată Sfântului Lazăr, deasupra bisericii bizantine iniţiale a Sfântului Lazăr şi a celei cruciate a Sfintelor Marta şi Maria. În curtea ei se mai păstrează urme de mozaicuri din pavimentul vechilor biserici, precum şi faţada bazilicii bizantine, din secolul al VI-lea.

În anul 1965, grecii au construit o biserică în imediata apropiere a mormântului Sfântului Lazăr, la Vest de el, care are în administrare şi importante ruine ale zonei, identificate cu Casa lui Simon Leprosul sau Casa lui Lazăr. Moscheea al-Uzair este şi ea încă acolo.

În războiul arabo-israelian din 1948-1967, controlul Betaniei a revenit Iordaniei; din 1967 până în anul 2001 ea a fost administrată de către Israel; iar de atunci până în prezent este în subordinea Autorităţii Naţionale Palestiniene, dar securizată de către Israel.

Pelerinul actual poate vizita Betania, cu vestigiile ei, deşi nu în aceleaşi condiţii ca înaintea acutizării conflictului zonal, care a dus la stabilirea de noi graniţe tocmai pe Muntele Măslinilor, devenit din loc de meditaţie, reculegere, rugăciune, punct de control de frontieră. Şi totuşi, Betania, loc al intersecţiilor de culturi religioase diverse, are farmecul ei imbatabil. Iar evenimentul pe care curând îl vom recelebra – învierea lui Lazăr cel mort de patru zile – ne-o readuce în memorie, în imaginaţie şi, nu în ultimul rând, în dorinţa de a o vedea sau revedea.

Imagine: Vedere generală a Betaniei, Țara Sfântă (adică West Bank), între 1890 și 1900, din Vederi ale Țării Sfinte din colecția de imprimare Photochrom, de la Detroit Publishing Co., catalog J-secțiunea străină, Detroit Photographic Company, 1905.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 10 aprilie 2014.)

 

More...

mihaela.stan April 7, 2017 Cultura si Spiritualitate, Turism