Marţea cea Mare: pilda fecioarelor şi morala ei

În Lunea cea Mare, Biserica a rânduit, din vechime, a se face comemorarea lui Iosif cel vândut de către fraţii săi – prefigurare limpede a lui Iisus Hristos; şi a smochinului neroditor blestemat de către El – prefigurare a apusului Legii vechi, cea a talionului, neroditoare de iubire, ci mai degrabă de ură şi răzbunare între oameni.

Marţea cea Mare a fost alocată pildei celor zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci nebune.

Pilda fecioarelor rostită de către Domnul Hristos spune că Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare care se pregătesc, toate, pentru nunta unei fete. Ele – un fel de domnişoare de onoare contemporane –  aşteptau sosirea mirelui la casa miresei, având în mâini candele luminoase, cu undelemn în ele. În aşteptarea mirelui, care a întârziat, au aţipit toate, trezindu-se la miezul nopţii, la vestea-strigăt a sosirii mirelui să-şi ia mireasa.

O diferenţă aparent nesemnificativă, dar de fond, exista între ele: „cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.” (Matei 25, 3-4) Cât ulei avuseseră în candelă arsese până să vină mirele, iar cele care nu-şi luaseră ulei de rezervă şi în alte vase au intrat în panică atunci când s-au trezit. Au cerut de la cele care aveau. Acelea le-au refuzat însă, justificat, şi le-au trimis pe fecioarele fără minte la comercianţi, să-şi cumpere.

Astfel, cele neînţelepte şi-au plătit neglijenţa, neatenţia, superficialitatea dinaintea pregătirilor de nuntă, cu împrăştierea în căutare de ulei de cumpărat, în pripă. Întoarcerea „de la shopping” le-a fost tardivă pentru a mai putea participa la nuntă: mirele îşi luase mireasa, nunta începuse deja, uşa de acces se închisese. Cele cinci au cerut să li se deschidă şi lor uşa, dar au primit un răspuns laconic, sec, dur, de la mire: „Nu vă cunosc pe voi.” (Matei 25, 12) Sau: „Nu Îmi recunosc Chipul Meu în voi, nu pot avea părtăşie, comuniune cu voi!” Neglijentele şi-au ratat nu doar privilegiul de domnişoare de onoare, dar nici măcar simpli nuntaşi nu au mai putut fi.

Această pildă are legătură directă cu un Hristos mai degrabă necruţător, decât pătimitor şi iubitor. În aparenţă, ea este oarecum lipsită de compatibilitate cu Săptămâna Patimilor propriu zise ale Domnului. Şi totuşi, nu întâmplător sau „ne-asortat” vor fi aşezat-o înţelepţii Părinţi ai Bisericii spre a fi lecturată şi comemorată în Marţea cea Mare. Morala ei explicită este cea relatată de către evanghelist: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 13)

Fiul lui Dumnezeu nu a pătimit dintr-o iubire „prostească”, nu S-a lăsat schingiuit şi ucis de către om – creatura Sa – fără rost, fără noimă. Dimpotrivă! Rostul acceptării omorârii Domnului de către om a fost, în mod clar, acela al restaurării omului în demnitatea şi vocaţia lui originară, de la Adam şi până la ultimul pe care istoria îl va avea: dialogul demn, în iubire, cu El. Prin moartea Sa, Hristos a ajuns la Adam, în Iad, ridicându-l din cădere pe el şi pe toţi drepţii de după el, care îşi aşteptaseră din viaţă izbăvirea, mila din partea lui Dumnezeu.

Dar, asumarea batjocurii Pământului la adresa Cerului nu este rodul unei iubiri bolnăvicioase şi resemnate cu umilirea ei, ci al unei unei iubiri foarte demne, conştientă de măreţia nobleţii ei, şi, în consecinţă, pretinzând şi aşteptând asumarea ei responsabilă de către om, nebagatelizarea ei. Căci va veni un moment decisiv, când Iubitorul va reveni pe Pământ, la om, cerându-i socoteală despre modul asumării iubirii Lui. Aceasta va fi Judecata de Apoi a umanităţii. Iar pilda celor zece fecioare face referire clară la ea. Aminteşte omului că Hristos Care S-a lăsat răstignit ca un tâlhar, între tâlhari, va reveni ca un Stăpân nobil la umanitate: demn, ştiindu-şi prea bine importanţa, şi – asta mai ales! – ţinându-Şi bine rangul, locul. Hristos Înviat întru dreptate nu se va mai lăsa amestecat, la Parusie, cu gloata vulgară, neglijentă, superficială şi nedreaptă cu El, cum a făcut Hristosul iubitor în Săptămâna Patimilor Sale.

Creatura L-a scos din istorie pe Creatorul ei iubitor în mod vulgar, batjocoritor, nedemn, cu picioarele înainte, îngropându-L în grabă într-un mormânt oferit de către un cinstitor al Legii. Dar Dumnezeul-Om nu a murit, ci a înviat, şi, mai mult de atât, va reveni în toată slava Sa la finele istoriei. Atunci nu va mai fi prioritar iubitor; ci drept, necruţător cu toţi adormiţii şi împrăştiaţii istoriei, care şi-au neglijat, bagatelizat rostul lor. Căci da, fiecare om născut din femeie are un rost fundamental în astă lume, în istorie: acela de a cultiva cu atenţie, constant, în real respect, responsabil, comuniunea iubitoare profundă, nu doar formală sau „de paradă”, cu Dumnezeu; iubind la rându-i, şi fiind creator de frumos, după modelul Creatorului său bun şi iubitor de oameni.

Imagine: Parabola celor zece fecioare, frescă din Catedrala Nașterii Maicii Domnului a Mânăstirii Ferapontov – Rusia, pictată de Dionisie din Moscova, cca. 1495-96.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 15 aprilie 2014.)

More...

mihaela.stan April 11, 2017 Cultura si Spiritualitate