Raportarea omului la Adevărul înviat

În Săptămâna Luminată, aşa cum denumeşte Ortodoxia perioada post-pascală de până la Duminica Tomei, Părinţii Bisericii au rânduit înţelepţeşte celebrarea, alături de Învierea lui Hristos din morţi, şi a Maicii Sale. Acest lucru se întâmplă în vinerea de după Înviere, la Sărbătoarea popular cunoscută sub numele de „Izvorul Tămăduirii”.

Ea este, de fapt, o ocazie de a le reaminti credincioşilor importanţa Născătoarei de Dumnezeu în istoria mântuirii, şi în mod special rolul ei de călăuzitoare a muritorilor către Dumnezeu şi de caldă mijlocitoare la El pentru lume. Prăznuirea revelării ei viitorului Împărat Leon cel Mare al Bizanţului, la o plimbare a acestuia, în vinerea de după Înviere, prin împrejurimile înverzite ale Constantinopolului, călăuzindu-l spre un izvor de apă miraculos, este şi invitaţia Bisericii adresată omului, de a reflecta la modul lui de raportare la minuni, la Adevăr.

Tânărul aristocrat bizantin îşi va fi făcând plimbarea de după prânz, şi alesese pentru asta periferia oraşului, mai puţin populată, mai liniştită, în locul forfotei centrale. Pe acolo a aflat un bătrân orb, căruia i se făcuse sete şi a cerut nişte apă prezenţei umane care i-a ieşit în cale. Aristocratul nu avea apă la el, dar şi-a pus serios problema să-i dea celui însetat să bea. Gândea să se întoarcă în cetate, să-i aducă de acolo. La acel gând bun, la omenia lui, i-a venit în întâmpinare însăşi Theotokos – Născătoarea de Dumnezeu, care i s-a revelat, trimiţându-l în apropiere, într-un luminiş, unde va afla un izvor care va potoli şi setea orbului, dar il va vindeca şi de orbirea lui. Leon s-a conformat, a aflat izvorul, orbul s-a vindecat. Iar peste câteva decenii, la acelaşi izvor a primit vindecare de o suferinţă acută şi Împăratul Justinian al Bizanţului, care a  construit o biserică impozantă acolo, distrusă însă o dată cu Constantinopolul însuşi, la 1453-4. Locul şi izvorul se păstrează până astăzi, sub o altă construcţie bisericească, ulterioară.

Ce învaţă omul postmodern de la această miraculoasă revelaţie a unui izvor de apă tămăduitoare, prin mijlocirea, la intervenţia Maicii Domnului? Faptul că minunile sunt posibile în vieţile tuturor oamenilor, la orice vârstă, în orice situaţie s-ar afla. Iar minunile autentice au directă legătură cu Adevărul, cu Dumnezeul întrupat în istorie de către Maria Fecioara din Nazaret, apoi răstignit, dar înviat, fiind veşnic viu.

Societatea postmodernă iubeşte nespus sincretismul. Sau amestecul tuturor lucrurilor, fie ele bune sau rele, şi  în mod special amestecul credinţelor oamenilor, fie ele bune sau rele. În numele libertinajului proclamat drept libertate şi al falsurilor proclamate drept Adevăr, omul este tentat, chiar îndemnat, sau cel puţin „luat de val” să considere totul acceptabil, chiar egal. Şi să socotească orice şărlătănie minune, fără discenământ, fiindcă nu l-a dobândit, nu-l are.

În planul spiritualităţii, fenomenul sincretismului este unul dintre cele mai păguboase cu putinţă. Fiindcă smogul spiritual al omului este echivalent cu ceaţa lui existenţială, cu mişcarea sa, ca entitate, împrejurul unor concepte sau idei false, nu de puţine ori chiar aberante, care-l pot duce la acte păguboase nu doar sieşi, dar şi societăţii în care trăieşte. Şi-l trimit în colaps existenţial şi ratare a vocaţiei.

Modul de a te raporta, ca om, la Adevărul Hristos, călăuzit fiind de Maica Sa, în comuniunea tuturor iubitorilor de Adevăr din toate vremurile istoriei – Sfinţi numiţi – este una dintre temele de reflecţie ale Săptămânii Luminate, care culminează cu Duminica Tomei. Toma fiind şi el un exemplu de raportare la Adevăr, raţional-pragmatică, dar categorică, definitivă.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 26 aprilie 2014.)

 

 

 

More...

mihaela.stan April 21, 2017 Cultura si Spiritualitate, Diverse