Biserica Sfântul Gheorghe Nou, din București

Când un român educat se gândește la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, celebrat în fiecare an, de către Biserică, pe data de 23 aprilie, el știe, sau ar trebui să știe, că acest sfânt a fost ales de către Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei drept patron spiritual al său, al oștirilor sale. De aceea, el a poruncit pictarea icoanei Sfântului Gheorghe pe steagul său de luptă. Dar la fel de bine știe că, un alt mare domn demn al românilor, Voievodul Sfânt Martir Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, își are rămășițele pământești – acum scoase la vedere, de sub piatra de mormânt, și înspre cuvenită cinstire – la ctitoria sa din București, de la Kilometrul Zero, închinată Sfântului Gheorghe.

S-a numit, dintru început, biserica Sfântul Gheorghe Nou, fiindcă, nu foarte departe de ea se află o biserică mai veche, închinată tot Sfântului Gheorghe, numită, de aceea, biserica Sfântul Gheorghe Vechi. Acea  biserică se pare că a fost, pentru o perioadă scurtă, și catedrala mitropolitană a Ungro-Vlahiei, în 1659, când, la solicitarea Imperiului Otoman, capitala politică și implicit cea religioasă a Țării Românești a fost mutată de la Târgoviște, la București.

În Evul Mediu îndeosebi, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost foarte cinstit de către creștini. Pretutindeni în lumea creștină de atunci s-au construit biserici și catedrale închinate lui. Englezii și l-au ales de patron național. Dar și armenii, georgienii, maltezii, sârbii, sau lituanienii. Era firesc sa fie așa, fiindcă Evul Mediu însemna război, luptă, mult război. Iar în război omul are nevoie de curaj și putere de Sus, ca să reziste. Un sfânt curajos, un militar curajos ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este un model de mare ajutor oricui. Atunci, ca și astăzi.

Vodă Brâncoveanu nu a pus el însuși piatra de temelie a bisericii Sfântul Gheorghe Nou, căci construirea ei începuse, sub patronajul domnitorului Antonie Vodă din Popești și a dragomanului Panaiotis Nikusios, către finele secolului al XVII-lea. Ei o concepuseră ca metoc al Sfântului Mormânt, construit pe locul unei alte biserici vechi, din secolul al XV-lea. Dar nu au terminat construcția. Constantin Brâncoveanu a preluat această sarcină, definitivând, între anii 1705-1707, un edificiu impozant, după planurile ctitoriei sale de la Hurezi. Pictorul bisericii de atunci a fost celebrul Pârvu Mutu, zugravul de biserici care a marcat definitoriu epoca brîncovenească, în pictură. La sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel a anului 1707, noul  lăcaș a fost târnosit cu mare fast, în prezența Patriarhului Ierusalimului.

Biserica fusese prevăzută și cu un han de oaspeți, după moda orientală a vremii. Acesta s-a construit lângă ea, alături de clopotniță, chilii, egumenie, casa patriarhală. La Sfântul Gheorghe Nou nu era o simplă biserică, ci o mânăstire de călugări, cum erau multe, în secolul al XVIII-lea, în tot Bucureștiul. Ei trebuiau să administreze hanul, precum și alte proprietăți cu care erau, de regulă, înzestrate așezămintele bisericești de către ctitorii lor.

Dar ansamblul astfel definitivat de către Domnul Brâncoveanu nu a rezistat mult timp. În anul 1718, el a fost grav avariat de un incendiu, fiind refăcut de către domnitorul fanariot Ioan Mavrocordat. La cutremurul din 1802 s-au prăbușit turlele bisericii, iar la marele incendiu care a pustiit două treimi din București, din anul 1847, clopotnița și biserica au fost grav afectate. Renovarea din 1851, care a succedat incendiul devastator, a schimbat arhitectura originală a bisericii, căreia i s-a dat formă neoclasică și neogotică. Noua pictura murală a fost realizată de către Mișu Pop și Constantin Lecca. Pe locul fostului han, împrejurul bisericii, a fost amenajată o mică grădină, loc de promenadă pentru protipendada orașului. Cutremurul din 1940 a afectat și el biserica, care abia după Al Doilea Război Mondial a fost restaurată în forma ei inițială, în stilul brâncovenesc. Anii din urmă au îmbrăcat-o în veșminte noi.

În această biserică, ultima ctitorie a soțului său, Doamna Maria Brâncoveanu a înmormântat discret, în 1720, ferit de ochii stăpânirii turcești asupra țării, trupul bărbatului său, recuperat din apele mării și îngropat la Mânăstirea Maicii Domnului de pe Insula Halki, pe care Vodă o sprijinise financiar cu câțiva ani înainte de moartea sa. La Mânăstirea Hurezi își pregătise Domnul necropola. Iar asta o știau bine și turcii. Înmormântarea acolo ar fi însemnat posibila profanare a mormântului. De altfel, mormântul Domnului de la Sfântul Gheorghe Nou a rămas tăinuit vreme de aproape două secole, până la descoperirea inscripției de pe candela de deasupra lui, în anul 1914.

La biserica Sfântul Gheorghe Nou nu te poți duce decât cu admirație în suflet. Admirația pentru un  lăcaș de cult impunător, în binecunoscutul stil brâncovenesc, emblema de aur a Sudului României. Admirația pentru ctitorul acestui lăcaș, Domnul Brâncoveanu, cel luat de turci, cu toată familia, în Miercurea Mare a Săptămânii Patimilor a anului 1714, de la Curtea Domnească, situată nu departe de biserica Sfântul Gheorghe Nou; întemnițat și chinuit în sinistra închisoare Edicule; apoi scos la lumină, pe 15 august 1714, de ziua sa aniversară și Praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, spre a fi invitat să-și renege identitatea, credința, principiile, pentru a supraviețui. A refuzat să se renege, a asistat la decapitarea tuturor fiilor săi, între care unul minor, și a fost și el decapitat. Apoi aruncat în Bosfor. Unei vieți nedemne i-a preferat o moarte demnă. Acest exercițiu de demnitate valahă a cutremurat Istanbulul, diplomația europeană, lumea de atunci. Cu atât mai mult s-ar cuveni să cutremure astăzi pe orice român decent.

Dar admirație se cuvine să aibă închinătorul ajuns la biserica Sfântul Gheorghe Nou și față de Doamna Maria Brâncoveanu, soția credincioasă a Domnului martir. Care, chiar în condițiile și circumstanțele foarte grele ale vremii, s-a îngrijit și ostenit ca rămășițele soțului ei să ajungă în țara lui, să fie așezate creștinește, la loc cuvenit. Domnul își pregătise loc de îngropare în biserica Mânăstirii Hurezi, ctitoria sa de suflet. Dar rămășițele nu i-au ajuns niciodată acolo. Poate tocmai fiindcă martiriul său, verticalitatea sa trebuiau să rămână far călăuzitor tuturor românilor, iar Bucureștiul devenit în 1918, la peste 200 de ani de la martiriul Brâncovenilor, capitala tuturor românilor, era locul cel mai  potrivit pentru ca Brâncoveanu Constantin, Domnul creștin demn, să fie mereu și mereu în ochii, în atenția noastră, a tuturor.

În biserica Sfântul Gheorghe Nou te mai poți gândi cu admirație și la Voievodul Mihai Viteazul, Domnul primei uniri a românilor, cel care a dăruit Bucureștilor, în 1599, mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, păstrată în această biserică; dar și la Mihai Eminescu, Domnul culturii române, a cărui slujbă de înmormântare a fost oficiată aici, pe 17 iunie 1889.

Icoana Sfintei Cuvioase Parascheva salvată la demolarea bisericii Sfânta Vineri, păstrată acum în biserica Sfântul Gheorghe Nou, dă mărturie despre Lumina pe care întunericul nu o poate cuprinde.

La biserica Sfântul Gheorghe Nou sunt mărturii despre Lumină, curaj, bărbăție, demnitate. Despre coordonatele esențiale ale omului: iubirea de Dumnezeu și de semeni; creația frumoasă, rod al iubirii.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 23 aprilie 2016.)