Despre miracolul apei şi al bunei aşezări sufleteşti

Duminica a IV-a de după Înviere este dedicată, în Biserica Estului, vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. O minune înfăptuită de către Domnul Hristos, în timpul vieţii Sale pământeşti, printre muritorii de rând. Relatarea episodului se află în Evanghelia de la Ioan, în capitolul al V-lea. Iar urmele locului unde s-a petrecut evenimentul se pot vedea şi astăzi, în Ierusalimul istoric.

Apele miraculoase sau puterea tămăduitoare a apelor sunt un lucru comun mai multor religii şi culturi, nu o specificitate a Creştinismului. Însă, în Creştinism, apa a căpătat dimensiuni sfinţitoare profunde, dat fiind faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a lăsat El Însuşi „purificat” de către Ioan Botezătorul, în apele Iordanului, moment în care s-a întâmplat revelaţia supremă a Dumnezeirii Sale, Sfânta Treime făcându-se atunci explicit cunoscută celor acolo prezenţi, iar prin ei întregii umanităţi. Din acest considerent s-a şi promovat tradiţia Apei Sfinţite după un ritual unic în tot anul bisericesc, la Bobotează, când toate apele, precum şi întreaga natură, întregul mediu vital al omului sunt binecuvântate prin stropirea cu ea.

Însă puterea vindecătoare, miracolul apei este cu atât mai pregnant în conştiiţa omului trăitor în ţinuturile caniculare, aride, de deşert sau de precaritate a apei. Acolo, simplul fapt de a afla o micuţă oază cu apă este un mare miracol, produce miracole pentru oameni. Fiindcă setea este o stare mult mai greu de suportat fizic decât foamea, precum bine se ştie.

Din această perspectivă privind lucrurile, este simplu a înţelege cum se putea ca, în Ierusalimul de acum două mii de ani, lângă poarta numită a oilor – derivat din faptul că pe acolo erau duse la Templul Sfânt oile, animalele oferite de evrei ca jertfă rituală, conform prescripţiilor Legii Vechi – să fi zăcut, conform relatării evanghelice, mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând miracolul vindecării. O aşteptare în preajma unui bazin cu apă, într-un oraş torid cum este Ierusalimul, este nu doar neplictisitoare, dar şi foarte plăcută.

Respectiva scăldătoare era ceea ce omul postmodern citadin numeşte bazin, sau piscină. Doar că acolo se ştia că se mai întâmplau şi minuni, spre dosebirile de bazinele şi piscinele postmoderne, unde se mai întâmplă doar „figuri”, nu şi minuni în sensul lor autentic, spiritual. Anume, la Vitezda cobora un înger bun din când în când, „la vreme” cum zice Evanghelia, şi tulbura, sau mişca apa, iar primul care apuca să sară în ea se vindeca de orice boală suferea.

Un om bolnav de 38 de ani aştepta şi el, răbdător, aşezat, cuminte în aşteptarea lui disperant de îndelungă, momentul când va fi putut sări primul în apă, ca să se vindece. Însă era neputincios a se grăbi, căci zăcea, nu se putea mişca rapid, i-o luau alţii înainte. Pierdea, rata momentul. Dar aşteptarea lui optimistă nu i-a fost dezminţită de Dumnezeu. L-a vindecat Însuşi Hristos, fără apa miraculoasă, dezlegându-l de neputinţa lui „istorică”, şi poruncindu-i să nu mai păcătuiască, spre a nu-i fi şi mai rău decât i-a fost.

Dincolo de relatarea evenimentului foarte credibil, în fond, al vindecării slăbănogului de la Vitezda, textul evanghelic ne poate transmite şi alte mesaje, colaterale şi mereu actuale.

Pe primul dintre ele ni l-a tălmăcit Sfântul Ioan Gură de Aur, care a descris această celebrare drept ziua descoperirii unei comori de către Hristos: o comoară de răbdare, de statornicie, de înţelepciune şi neclintită nădejde în ajutorul, mila lui Dumnezeu pentru oameni. Boala de 38 de ani nu l-a înrăit pe purtătorul ei, ci l-a întărit în bunăcuviinţă, în cuminţenia dependenţei omului de Creatorul său iubitor, bun. După Iov cel drept, conştient de dreptatea, de moralitatea lui deplină, dar neclintit în ideea relativităţii dreptăţii lui raportat la Dumnezeu, slăbănogul de la Vitezda oferă exemplul omului ne-drept, adică păcătos – căci era astfel, de vreme ce la final a fost avertizat să nu mai păcătuiască! –  dar cu aşezare interioară înţeleaptă, cuminte, cu conştiinţa fermă a bunătăţii lui Dumnezeu, în Care el şi-a pus nădejdea salvării.

Un alt mesaj al celebrării poate fi şi acela că miracolele autentice se întâmplă la vederea altora, „în ochii altora”, obiectiv credibil adică. Iar ele se întâmplă oamenilor care au răbdare, sunt perseverenţi în credinţa lor în bine şi în aşezarea sufletească de corectă raportare la Dumnezeu, autorul miracolelor autentice.

A aştepta miracole, chiar pentru probleme pe care trebuie să le rezolve singur, este comun omului dintotdeauna. Mai puţin comun este faptul de a spera şi aştepta miracole într-o aşezare sufletească cuminte, decentă, înţeleaptă, îndelung-răbdătoare, neburzuluită. Iar încă mai puţin comun este faptul de a trăi plenar cel mai mare miracol îngăduit omului aflat în toate facultăţile fizice şi mintale: acela de a se bucura recunoscător de tot ceea ce Dumnezeu i-a dat, lui ca persoană, şi umanităţii în ansamblu.

Imagine: Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, copie modernă după o icoană din secolul al XIV-lea, de la Mânăstirea Stavronikita, Athos.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 10 mai 2014.)

More...

mihaela.stan May 7, 2017 Cultura si Spiritualitate