Apa care trece şi pietrele care rămân

Dacă darurile Duhului Sfânt, şapte la număr, după tradiţia vechi-testamentară, sunt oferite omului cadou de către Dumnezeu, ele nu produc neapărat şi roade, efecte. Este nevoie de colaborarea conştientă a omului cu Dumnezeu, pentru a face ca aceste daruri să rodească.

A decide să-ţi asumi, trăieşti şi înmulţesti conştient darurile este nu doar o alegere înţeleaptă a omului, dar şi singura alegere „cu greutate”, care atârnă balanţa vieţii în favoarea binelui, a frumosului, a valorilor care cu adevărat contează şi sunt perene.

A-ţi trăi viaţa în mod superficial, fără asumarea conştientă de sine şi fără a intra în sensul ei real, în noimele ei profunde, este similar cu curgerea unui râu, care, nici el nu-şi conştientizează nici izvorul/izvoarele, nici albia, nici rostul, nici începutul şi nici sfârşitul. Iar izvorul, rostul şi sfârşitul vieţii omului nu pot fi identice cu cele ale râului, ale naturii în general, de vreme ce doar el, omul, este înzestrat cu raţiune, sentiment şi voinţă.

O asemănare între om şi râu există, totuşi: după cum la finalul „vieţii” unui râu tot ceea ce mai rămâne vizibil după el sunt pietrele din albie, la fel la finalul vieţii omului rămân doar valorile autentice pe care el le-a cultivat, ctitorit, creat, înmulţit. Iar în salba valorilor autentice se încadrează la loc de cinste, de când este omul om, valorile spirituale, morale, etice, sufleteşti, care primează celor strict materiale. Ele cresc şi se înmulţesc în suflet, în interior, exclusiv prin străduinţa şi conlucrarea conştientă a omului cu Dăruitorul celor lui încredinţate, iar nu din senin.

Roadele pe care el, omul, le dă prin asumarea conştientă a darurilor Duhului Sfânt sunt, după descrierea Apostolului Pavel: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. (Galateni 5,22-23)

Nici unul dintre aceste roade spirituale nu este mai mare ori mai important decât altul, nici unul nu este identic cu altul şi nici unul nu există izolat de celelalte. Fiecare în parte şi toate împreună fac omul frumos, senin, integru, plin, deplin. În absenţa lor, profilul personal poate fi impecabil din punct de vedere exterior, formal, dar este, cu certitudine, searbăd, gol interior; la fel ca o albie de râu aparent frumos, dar fără pietre, doar cu mâl, iar din această pricină periculos, riscant a te încumeta să-l treci, ori să intri în el.

De aceea, a alege să-ţi petreci viaţa pe fundamente interioare de piatră, iar nu de nisip mişcător ori, mai rău, de mâl, de mlaştini nesecate, este deopotrivă frumos, dar şi benefic, dătător de încredere şi siguranţă celor din jur. Însingurarea, izolarea omului postmodern, are originile în neîncrederea în celălalt, în nesiguranţa asumării celuilalt. Iar remediul ei nu poate fi decât oferirea de siguranţă, de încredere, prin lucrul omului la rodirea darurilor.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 26 iunie 2014.)

More...

mihaela.stan June 22, 2017 Cultura si Spiritualitate, Diverse