Minunile, în care nu mai credem

Pe data de 11 iulie, calendarul ortodox face comemorarea unei minuni petrecute la mijlocirile Sfintei Eufimia, o creştină ucisă în timpul celebrelor persecuţii ale împăratului Diocleţian, pentru că a mărturisit credinţa în Hristos.

Este vorba despre certificarea învăţăturii de credinţă conform căreia în Iisus Hristos sunt două firi, unite într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, firea divină şi cea umană. Pentru a statornici această învăţătură de credință – exprimată în Crez – a fost convocat Sinodul al IV-lea Ecumenic, în anul 451. Fiindcă apăruse o erezie, cea monofizită, ce afirma contrariul. Pentru a se descoperi dacă învaţătura cu privire la cele două firi din Hristos este adevarată, Sfinţii Părinţi au scris într-o carte dreapta credintă, iar ereticii monofiziţi şi-au scris, într-o altă carte, învăţătura lor, şi le-au pus pe amândouă pe pieptul Sfintei Eufimia Martira. După trei zile în care s-au rugat, au deschis din nou racla, şi au văzut că la picioarele Sfintei se afla cartea ereticilor, iar cea a Sfinţilor Părinţi era în mâinile ei.

Lecturând această relatare aghiografic-teologică, gândul te duce, evident, şi la alte minuni „povestite” în diverse cărţi de spiritualitate creştină. Unele paluzibile, altele mai puţin. De pildă, la minunata simplitate în credinţă a unui Părinte athonit din secolul trecut, care, rămânând fără apă potabilă în fântâna de unde se aproviziona, şi având deosebită veneraţie faţă de Sfântul Ierarh Nicolae, a legat o icoană a acestui Sfânt cu o sfoară, i-a dat drumul în puţ, şi a început a se „certa” serios cu Sfântul Nicolae, ameninţându-l ca nu-l va „scoate” din puţ, până când nu-i readuce apa potabila în el. Iar icoana a ieşit finalmente la suprafaţa puţului, pe apa mult aşteptată de minunatul bătrân călugăr!

Astfel de întâmplări nu sunt deloc neverosimile, chiar dimpotrivă. Nu au nimic spectaculos în ele, doar firescul care transcende limitata gândire umană. Căci ce poate fi mai firesc, decât supra-puterile lui Dumnezeu, sau ale Sfinţilor, cei care „locuiesc” într-o lume dincolo de cea în care locuim noi, unde legile spaţio-temporalităţii sunt anulate, iar „puterile” nelimitate.

De ce omul contemporan nu mai crede, sau crede cu extrem de mare îndoială în minuni? Pentru că este cantonat în el însuşi, „priponit” în limitele acestei lumi efemere, neputincioase în esenţa ei. Minunea, credinţa în realitatea ei, este condiţionată de dezmărginirea minţii omului, de ieşirea lui curajoasă din el însuşi, din „aici şi acum”.

Imagine: Sfânta Mare Muceniță Eufimia, frescă din biserica Adormirii Maicii Domnului a Mânăstirii Piva, Muntenegru, începutul secolului al XVII-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 11 iulie 2013.)

More...

mihaela.stan July 11, 2017 Cultura si Spiritualitate