Rădăcinile care tind omul către Cer

Pe data de 18 iulie, calendarul ortodox îl comemorează pe Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum. Este unul dintre martirii secolului al IV-lea, ucis pentru credinţa sa în Hristos, în vremea domniei împăratului Iulian Apostatul (361-363).

Despre viaţa acestui Sfânt nu s-au păstrat multe detalii, actul său martiric făcând referire doar la sfârşitul ei. Era fiul prefectului Sabbatianus, din Durostorum, un oraş al Traciei antice, şi soldat în armata romană, în timpul domniei împăratului Iulian. Întrucât acest împărat voia reînvierea păgânismului, în pofida Edictului de la Milan, din anul 313, care acordase libertate religioasă creştinilor, un reprezentant imperial pe nume Capitolin, vicarul provinciei Tracia, a ajuns şi la Durostor, spre a se încredinţa că toţi locuitorii oraşului se închină zeilor, la fel ca vechii romani. El a invitat pe dregătorii cetăţii la un ospăţ, timp în care Emilian – creştin convins – s-a dus, în semn de protest faţă de politica de anulare a libertăţii Creştinismului, într-un templu păgân, şi a sfărâmat cu ciocanul idolii din el. Urmarea atitudinii sale curajoase a fost supunerea la chinuri – aruncat fiind în foc, el a scăpat nevătămat – şi finalmente uciderea. Trupul său a fost recuperat şi înmormântat cu cinste de către însăşi soţia lui Capitolin, creştină şi ea.

Din perspectiva omului contemporan, astfel de atitudini pot fi cu uşurinţă calificate drept „nebunie”. Probabil, şi la vremea respectivă, mulţi concetăţeni ai acestui tânăr de condiţie nobilă vor fi calificat gestul, atitudinea lui curajoasă, drept nebunie, inconştienţă.

Şi totuşi, doar o astfel de nebunie face din om, după moartea sa, un model pentru umanitatea de după el, şi un cetăţean al Cerului, iar nu simplă hrană pentru viermi. Doar astfel de atitudini curajoase, demne, îndeamnă şi pe alţii, de-a lungul istoriei ulterioare, să-şi întindă visele până la Cer, să nu le îngroape în pământ.

Căci numai visele care se hrănesc din seva înaintaşilor demni – iar martirii sunt printre cei mai demni dintre ei – ating Cerul, se agaţă de el, luminând apoi întreaga viaţă pământească a omului şi călăuzindu-l, inevitabil, spre Cer, în Cer, în veşnica proximitate a lui Dumnezeu, a Adevărului Absolut pe care martirii L-au crezut şi mărturisit.

În fond, viaţa întreagă este oricum un sacrificiu, o ardere de sine, diferenţa o face doar scopul, sensul în care se fac sacrificiile: Cerul, sau pământul; împlinirea vocaţiei de om, sau ratarea ei.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 18 iulie 2013.)

More...

mihaela.stan July 18, 2017 Cultura si Spiritualitate