Curăţia

Ultimul dintre cele zece roade ale Duhului Sfânt în om, enumerate de către Apostolul Pavel, este curăţia.

Nu se poate afirma apodictic faptul că autorul epsitolei către galateni a orânduit conştient într-o anumită ordine aceste roade, iar curăţiei i-a acordat ultimul loc, ea fiind un soi de corolar al tuturor celorlalte nouă. Dar trebuie remarcat faptul că el denumeşte aceste roade cu cuvântul „roada”, şi foloseşte verbul „a fi” la singular: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5,22-23) Eruditul Pavel nu era un agramat. Ci a vrut să sublinieze, cu această exprimare oarecum agramată, relaţia de strânsă interdependenţă dintre roadele Duhului Sfânt. Iar în aceast întreg, curăţiei i-a dat locul coroanei.

Dacă pentru doctrina şi morala creştină curaţia este o virtute dintre cele mai preţioase, pentru spiritul contemporan nu este, de cele mai multe ori, aşa. De altfel, în contemporaneitate, nici sensul cuvântului nu şi-a mai păstrat aceeaşi seminificaţie ca odinioară. El se utilizează mai degrabă şi exclusiv pentru a descrie aspectul formal, exterior al omului, sau al mediului de viaţă. În vreme ce sensul paulin este în primul rând legat de viaţa interioară, de buna aşezare a minţii şi a sufletului omului, care se reflectă în buna aşezare a trupului său, şi abia apoi în mediul său de viaţă.

Apostolul Pavel însuși foloseşte termenul de mai multe ori în scrierile sale. El vorbeşte despre o curăţie a inimii (Coloseni 3,22; Efeseni 6,5; II Corinteni 2,17) şi o curăţie a dragostei (II Corinteni 8,8), dar şi despre curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos (II Corinteni 11,3).

În Vechiul Testament, termenul este folosit mai mult în legătură cu aspectul fizic, date fiind şi prescripţiile din legea lui Moise. Dar chiar şi acolo curăţia avea conotaţii mult mai profunde decât aspectul pur formal, exterior omului.

În conformitate cu contextele biblice citate, curăţia se deduce a fi o stare de acurateţe, de limpezime a minţii, a inimii, a voinţei, orientată spre a-L iubi şi cinsti pe Dumnezeu. Omul curat este omul integru sufleteşte şi implicit trupeşte; cel care nu face rabat de la calitatea sa de fiinţă demnă. Curăţia este, aşadar, opusul nelimpezimii minţii şi a inimii, al sincretismului, amestecului de concepţii, idei şi sentimente, care determină în mod direct dispersarea voinţei, nefermitatea.

Omul curat este cel care convinge simplu, mai mult prin ceea ce este, decât prin ceea ce doar afirmă; el îşi trăieşte în acest fel viaţa, încât ea pare o sticla curată, cu apă de izvor limpede în ea, care poate fi privită şi este admirată de către oricine. Puţini doresc, aleg şi se străduiesc pentru curăţia autentică, iar valoarea virtuţii lor este cu atât mai preţioasă, cu cât epoca compromisului şi a imaginii fără conţinut bagatelizează roadele sănătoase, ale Duhului Sfânt, în om.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 19 iulie 2014.)

More...

mihaela.stan July 26, 2017 Cultura si Spiritualitate, Diverse