Darurile sau talentele şi înmulţirea lor

Celebrarea celor doi Sfinţi Dimitrie aduce în atenţie două persoane diferite, care au trăit la interval de peste un mileniu distanţă temporală, în locuri geografice diferite, au avut condiţii sociale diferite, dar au ajuns la un rezultat comun: sfinţenia. Adică la „captarea” şi înmulţirea în aşa măsură a Duhului Sfânt în sufletele lor, încât până şi trupurile li s-au spiritualizat.

Exemplul lor poate fi unul edificator pentru oricine este interesat de „fenomenul” sfinţirii omului. Dovedeşte că orice om are potenţialul sfinţirii, al sfinţeniei, în el, are vocaţia sfinţeniei. Trebuie doar să-şi asume la modul serios această vocaţie, înmulţindu-şi darurile native şi pe cele ulterior acumulate prin educaţie şi muncă, talentele sau talanţii încredinţaţi. Iar astfel făcând, viaţa îi va fi canalizată într-o direcţie prioritar spirituală şi spiritualizantă, iar nu carnală şi vulgarizată.

Sfinţenia se naşte, în primul rând, din voinţa omului de a-şi asuma sfinţirea, ca vocaţie. Căci Dumnezeu a creat şi chemat omul întru sfinţire, întru apropierea de El, în comuniunea iubitoare cu El şi cu semenii, şi-l ajută pe om toată viaţa să-şi împlinească vocaţia. Însă un singur lucru nu poate şi nu vrea să facă Dumnezeu: să-l oblige pe om să-şi asume drumul său firesc. L-a creat din iubire, liber şi demn, după căderea adamică l-a restaurat la măsura demnităţii dintâi, prin Întruparea şi Învierea Fiului Său, dar îi respectă, până la sfârşitul veacurilor, libertatea cu care l-a înzestrat iniţial.

În libertate fiind, omul poate alege să-şi risipească darurile, talanţii, talentele, sau dimpotrivă, să le fructifice. Risipa fiind atunci când puterile fizice şi psihice – afective, raţionale şi voliţionale – ale omului sunt puse în slujba răului, iar nu în cea a binelui. Rău fiind tot ceea ce îl coboară, îl umileşte pe om, conştiinţa lui morală spunându-i asta, iar Biserica, Poruncile lui Dumnezeu amintindu-i, mereu şi mereu, de peste două milenii. Bine fiind tot ceea ce îl zideşte, îl înalţă tot mai mult pe om la măsura demnităţii sale de fiinţă raţional-afectivă cu vocaţia sfinţeniei.

Dacă fie şi numai la celebrările fastuoase, publice, ale Sfinţilor – căci Biserica celebrează Sfinţi în fiecare zi – omul contemporan ar reflecta la măreţia vocaţiei şi a  responsabilităţii sale, asumându-şi-le conştient, lumea ar fi, cu certitudine, mai frumoasă, mai nobilă, mai demnă. Aşa cum sunt Sfinţii de lângă noi, de ieri şi de astăzi, ştiuţi şi neştiuţi.

Imagine: Ansamblul de bijuterii de aur din epoca vikingă pe insula Hiddensee (© Kulturhistorisches Museum der Hansestadt Stralsund)

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 29 octombrie 2013.)

 

More...

mihaela.stan October 28, 2017 Cultura si Spiritualitate, Diverse