Un chip al blândeții: Părintele Visarion de la Clocociov

Cu exact 18 ani în urmă, scriam ultimele pagini ale acestei cărți, prologul și epilogul ei. A fost concepută și redactată cuvânt cu cuvânt de mine, pe primul PC pe care mi l-am achiziționat în toamna lui 2002, cu banii primiți pentru întocmirea a trei referate de specialitate pe Drept religios, pentru un volum ce urma să fie publicat la Viena.

Cartea a fost editată și tipărită câteva săptămâni mai târziu, la Editura Mitropoliei Olteniei. Nu am primit nici măcar 20 de exemplare gratuite, „de protocol”. Am cumpărat multe, să le ofer cunoscuților. Nu am pretins nici un leu pentru munca mea. Nu am vrut să-mi apară numele pe coperta cărții, fiindcă am considerat-o „opera” Părintelui meu. Editura a editat-o în ce tiraj a vrut, în câte ediții a vrut. Au scos bani pe această carte, fiindcă toți cei care l-au cunoscut pe Părintele și mulți care nu au apucat să-l cunoască și-au dorit să o cumpere.

Apoi, după plecarea mea la studiile de doctorat în Drept, la Viena, prin 2005 cred, editura, una eminamente bisericească, a plagiat fără rușine lucrarea mea și a pus-o pe seama altora, care-și doreau faimă, importanță, „locuri în frunte”. Niște mediocrități ariviste, lingușitori corupți, caractere meschine care populează din plin, din păcate, și oficiile noastre bisericești. Am primit un exemplar din acel plagiat la Viena, și m-a oripilat în primul rând kitsch-ul copertei. I l-am reexpediat mitropolitului Olteniei de atunci, actual mitropolit al Moldovei, cu specificarea că acela era un plagiat grosolan, iar coperta un kitsch grotesc. Nu s-a sinchisit nimeni, fiindcă parveniții, plagiatorii, fripturiștii există cu prisosință și în BOR. Eu i-am cunoscut în BOR mai înainte de a-i fi aflat în societatea laică. Este și acesta unul dintre motivele pentru care societatea ne este mediocră, coruptă, ticăloșită.

Zilele trecute, un prieten virtual m-a întrebat dacă Părintele meu nu a lăsat și ceva scris. I-am spus că nu, dar că, la câteva luni după moartea sa, m-am străduit, ajutată de o prietenă care a transcris cu acuratețe casetele audio și video, să adun într-o carte tipărită tot ceea ce s-a păstrat original din învățăturile Părintelui. Pentru a rămâne nealterat de exagerări, exaltări, răstălmăciri, patetisme găunoase care trădează oportunismul de joasă speță.

Am căutat apoi și am aflat pe folderele vechi textul original al cărții mele, pe care-l redau integral și pe blogul personal, pentru a putea fi lecturat în format electronic, de către orice doritor. Fără umpluturi neavenite, adăugate de plagiatori obraznici promovați, susținuți de o ierarhie bisericească mediocră, coruptă, imorală.

PROLOG

,,De-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi.”[1]

Această frumoasă sentinţă este primul temei al cuvintelor adunate aici. Paternitatea duhovnicească – atât de preţioasă pentru viaţa oricărui creştin! – este, din păcate, din ce în ce mai străină trăirii secularizate a omului contemporan. A avea un părinte duhovnicesc, în înţelesul patristic al termenului, este în zilele noastre un privilegiu. De aceea, am gândit a fi util demersul de a aduna între coperţile unei cărţi crâmpeie din viaţa şi învăţătura unui părinte pe care mulţi l-am perceput ca pe un părinte duhovnicesc, în realul şi deplinul sens al cuvântului.

Orice nouă apariţie editorială, în spaţiul vast al cărţilor şi publicaţiilor religioase ale ultimilor ani, poate părea multora de prisos. Cu atât mai mult cu cât, în tumultul vieţii cotidiene, a vorbi despre sfinţenie şi îndumnezeire este din perspectiva unora anacronic, sau cel puţin înseamnă a vorbi despre lucruri şi idealuri frumoase, dar imposibil de realizat. Adesea, mulţi dintre semenii noştri, chiar dintre cei care sunt angajaţi într-o viaţă religioasă mai ordonată, au tendinţa de a gândi că sfinţii, oamenii plăcuţi lui Dumnezeu, au trăit într-un trecut mai propice lucrării duhovniceşti.

Rândurile cărţii vor să spună celor ce le vor citi, că Dumnezeu Îşi are în toate timpurile slujitorii Săi şi că, uneori, unii dintre aceşti bineplăcuţi ai Lui trăiesc în proximitatea noastră, în stare de dăruire lui Dumnezeu şi semenilor, într-un soi de anonimat de neînţeles pentru omul obişnuit, căutător al unei egoiste afirmări de sine, care nu este altceva decât uitarea şi negarea lui Dumnezeu.

Gândindu-ne la spusa Sfântului Apostol Pavel că ,,sfinţii vor judeca lumea”[2], cartea doreşte să aducă ,,neliniştea cea bună”, cum o numeşte Cuviosul Paisie Aghioritul, în primul rând în conştiinţa noastră, a acelora care am cunoscut şi am avut ca duhovnic un om cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi de aproapele. În aceleaşi condiţii istorice şi sociale în care trăim şi noi, sau în anumite perioade poate chiar în condiţii mult mai vitrege, el, Părintele cel firav la trup, dar mare la suflet, s-a făcut trăitor şi mărturisitor al lui Hristos.

Slujirea lui Dumnezeu nu este doar un imperativ teoretic, ci este însăşi esenţa vieţii autentice. Părintele a înțeles acest lucru, a trăit și a învățat și pe alții să trăiască slujindu-I lui Dumnezeu. A dat textelor de vârf ale tradiţiei patristice o formă vizibilă, ajungând să transpună în trăirea personală adevărurile teologice, pe care le-a concretizat clar în practica vieţii de zi cu zi.

Legătura între adevărul teologic şi practica vieţii, luminarea practicii de către experienţa revelaţiei, este realizarea şi mărturia acestui călugăr smerit şi blând, la sfârşitul secolului al XX-lea. El a tradus principiile vieţuirii creştine într-un limbaj accesibil fiecărei persoane care l-a cercetat. Situându-se întotdeauna departe de extremele de orice fel, Părintele Visarion Coman a fost, în primul rând, un om al exemplului personal; s-a plasat între intelectualism şi moralism, cuvântul său adresându-se unor oameni concreţi pe care îi avea în faţa sa, la scaunul de spovedanie, şi pe care îi trata cu o grijă iubitoare, expresie palpabilă a sfinţeniei personale.

Părintele nu a fost un om al extraordinarului. A înţeles şi a trăit viaţa în Hristos ca pe un lucru firesc, aşa cum de fapt şi este. Talanţii încredinţaţi, darul lui Dumnezeu, i-a perceput ca atare şi s-a străduit, în toată vremea, să-i întoarcă lui Dumnezeu cu prisosinţă. Viaţa întreagă, încă din tinereţe, i-a fost o Liturghie, o ofrandă adusă lui Dumnezeu, cu dragoste şi recunoştinţă. ,,Ale Tale, dintru ale Tale….”. În lumina acestei înţelegeri a propriei vieţi, şi-a asumat cu răbdare crucea, care nu de puţine ori a fost greu de purtat, iar drumul ei a fost anevoios. Deşi având o constituţie plăpândă şi bolnăvicioasă, niciodată nu s-a lăsat strivit de povara acestei cruci sau de greutatea drumului.

Ne-au rămas de la dânsul multe: o mânăstire ridicată din ruine, icoana exemplului personal, bucurii şi clipe de împăcare cu Dumnezeu trăite la scaunul de spovedanie sau în faţa Sfântului Potir. Pentru toate acestea se cade a-I mulţumi lui Dumnezeu şi a-i fi recunoscători celui care, ca un părinte bun, s-a jertfit pentru noi, ne-a răbdat neîmplinirile, ne-a sprijinit în căderi, s-a bucurat cu noi în urcuşuri, şi aşteaptă să poată spune în faţa Stăpânului: ,,Iată eu, şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu!”

                                                                                                                                                                                                       1 ianuarie 2003, Maria Mihaela Stan

COPILĂRIA, ADOLESCENŢA ŞI PRIMII ANI AI TINEREŢII

Părintele însuşi a relatat câte ceva din copilăria şi tinereţea sa, fie în cadrul obştii  maicilor Mânăstirii Clocociov, fie chiar în cadrul unor interviuri filmate.

S-a născut la data de 28 octombrie 1921, în localitatea Iveşti, judeţul Galaţi, fiind primul copil al părinţilor Dumitru şi Ioana Coman. A primit la Botez numele Vasile. Tatăl dorise în tinereţe să devină monah, de aceea atmosfera familială în care au crescut cei șase copii ai familiei Coman era una de evlavie şi bună cuviinţă creştinească. Cărţile religioase erau nelipsite din casă şi, după mărturia Părintelui, ele au fost prietenul şi dascălul său din fragedă pruncie.

,,Părinţii mei au fost credincioşi, chiar dacă nu habotnici; mergeau şi la petrecerile lumeşti, dar şi la biserică. Am trăit într-o familie de oameni credincioşi, încât niciodată nu s-a vorbit în casă nimic lumesc. Duhovnic fiind, la 30 de ani, eu n-am ştiut despre rânduiala lunară a femeilor. S-a spovedit o femeie la mine şi mi-a spus despre asta, dar mi-a fost ruşine s-o întreb ce înseamnă. Am întrebat-o pe o maică şi mi-a răspuns că femeile, o dată pe lună, nu pot merge șapte zile la biserică.

Citind continuu, am fost izolat din toate părţile, şi am mers toată viaţa fără intimităţi.

Din viaţa mea nu-mi amintesc alte lucruri lumeşti, decât că am fost de câteva ori pe la nunţi şi că, pe la 16-17 ani, am vorbit de câteva ori cu o fată; nu ştiu ce-am vorbit, ştiu că o plimbam. Iar la 19 ani, i-am auzit pe părinţii mei vorbind despre o eventuală căsătorie a mea.”

Cărţile au fost cele care i-au lărgit orizontul religios, creat prin educaţia din familie. Aflând din ele despre mânăstiri, a început să viziteze astfel de locuri de evlavie, destul de numeroase, pe atunci, în zona de sud a Moldovei.

După absolvirea claselor primare, la vârsta adolescenţei, Părintele a învăţat, timp de trei ani, meseria de cojocar.

De la vârsta de 18 ani a început să privească cu şi mai multă seriozitate credinţa. ,,Religia m-a preocupat în mod deosebit de la 18 ani. După ce am cunoscut mai bine religia, mă duceam la adunări la Oastea Domnului. La început mă opreau [părinţii], dar nu cu stricteţe mare. Pe urmă îmi interziceau. Şi fiindcă ştiam că e păcat să minţi, când mă duceam la adunări [ale Oastei Domnului], ca să nu mă certe părinţii, treceam întâi pe la nuntă şi stăteam câteva minute, iar acasă spuneam că am fost la nuntă.”

Chiar gândul intrării în monahism îi încolţeşte acum. Se hotărăşte însă, să amâne plecarea la mânăstire, pentru a-şi îndeplini întâi serviciul militar, în oraşul Tecuci.

Astfel, prinde în plină desfăşurare cel de-Al Doilea Război Mondial, iar în 1944 este  luat prizonier şi dus într-un lagăr din Rusia. Prizonieratul a durat un an şi trei luni, însă Părintele vedea, chiar și în acest eveniment neplăcut din viaţa sa, marea purtare de grijă a lui Dumnezeu. ,,În lagăr duceam o viaţă ca în mânăstire: citeam, mă rugam, cugetam la Dumnezeu, şi, având meseria de cojocar, le făceam pufoaice. Cărţi aveam de la ceilalţi prizonieri. După ce m-am întors din prizonierat, la un an, m-am dus la Mânăstirea Bogdana.”

CHEMAREA MONAHALĂ ŞI PRIMII ANI DE MÂNĂSTIRE

Aşa cum ne-a spus, prima dată a avut gândul de a se face monah în jurul vârstei de 18 ani. După întoarcerea din prizonierat, această dorinţă nu l-a mai stăpânit cu intensitate, deşi ducea în continuare o viaţă duhovnicească.

Părintele, în dorinţa de a arăta lucrarea Proniei lui Dumnezeu în viaţa omului, ne-a relatat începutul vieţii sale monahale:

,,M-am dus la mânăstire în 1946, pe 10 februarie. Eu am vrut să rămân în lume. Prima dată mă gândeam la căsătorie. Dar gândul acesta îmi stârnea pofta trupească. Ştiam că Evanghelia spune că cine pofteşte a şi curvit, deci eu nu împlineam ceea ce citeam. Mi-a intrat apoi în gând călugăria; imediat au dispărut gândurile trupeşti. Dar tata mă descuraja, spunându-mi că viaţa de călugăr este grea.

După aceea, m-am hotărât să-mi fac casă şi să trăiesc singur în lume. Eram cojocar, lucram, şi lumea ştia deja că sunt om de mânăstire, nu se mai ţinea nimeni de capul meu.

După un timp, în fiecare zi, pe la ora 12 ziua, îmi venea să plâng. Plângeam câte una-două ore şi pe urmă mă linişteam, dar îmi dădeam seama că este nefiresc. Însă nu am vorbit cu nimeni despre asta.

De Crăciun, în 1945, m-am dus în vizită la Mânăstirea Bogdana, din judeţul Bacău. Acolo, s-au pus toţi pe capul meu să merg la mânăstire. Le-am spus că mă duc acasă şi, dacă mă aprobă, vin. Părinţii mi-au dat imediat dezlegare şi aşa m-am dus la mânăstire.

Necazul m-a dus pe mine la mânăstire. Dacă nu-l aveam, eu nu plecam. Dumnezeu a dezlegat un duh al întristării şi aşa am ajuns eu unde El a ştiut că-mi este de folos. Dumnezeu te duce unde ştie că este de folos.

După ce m-am întors din prizonierat, la un an, m-am dus la Mânăstirea Bogdana. Acolo, văzând că sunt om garantat pentru mânăstire, în acelaşi an m-au şi călugărit, în ziua Intrării Maicii Domnului în Biserică.

Apoi, am fost făcut diacon şi preot, şi, după cinci ani [prin 1952], când aveam mai puţin de un an de preoţie şi câteva luni de la hirotesia întru duhovnic, am fost trimis preot si duhovnic la o mânăstire de maici, Mânăstirea Măgura, din judeţul Bacău. Aici am stat trei ani şi jumătate, iar în 1955 am fost trimis la o altă mânăstire de maici, Schitul Înălţarea Domnului sau Stirigoaie, cum îi spuneau localnicii.”

Întrebat fiind despre începuturile vieţii sale monahale, despre ispitele inerente acestui început, Părintele ne-a spus: ,,Eu am avut totdeauna cinste; fiind un om cuminte, m-au iubit şi duşmanii. Aveam şi meserie, eram cojocar, am fost şi la strană cinci ani, şi se foloseau [aveau nevoie] toţi de mine.”

Despre nevoinţele sale, atât cele de la tinereţe, cât şi de la vârsta înaintată, Părintele nu vorbea niciodată. Dar, cei care l-au cunoscut încă de la începuturile vieţii monahale l-au considerat un călugăr râvnitor, iar credincioşii îi spuneau adesea ,,pustnicul”. Statura sa duhovnicească l-a impus în conştiinţa vieţuitorilor mânăstirii, dar şi a laicilor care veneau în pelerinaj acolo, ca pe un om plăcut lui Dumnezeu.

Însuşi ne-a povestit că, după hirotesia întru duhovnic, din prima zi, oamenii care frecventau Mânăstirea Bogdana au venit să se spovedească la dânsul, deşi acolo erau destui duhovnici, unii mult mai în vârstă.

LA SCHITUL ÎNĂLŢAREA DOMNULUI ŞI ÎN PRIBEGIE

În anul 1955, Episcopul Romanului, Teofil Herineanu, cunoscându-l pe Părintele a fi un călugăr smerit şi ascultător, l-a chemat şi i-a propus să meargă la un schit, cu hramul Înălţarea Domnului, de lângă oraşul Moineşti, judeţul Bacău, unde vieţuia un grup de vreo trei călugăriţe stiliste.

A luat cu sine patru maici din Mânăstirea Măgura şi s-a mutat acolo. Acest schit era aşezat în mijlocul unei păduri, înconjurată de Munţii Ceahlăului. După numai câteva luni de la sosire, biserica de lemn a fost mistuită de un incendiu. Părintele, împreună cu mica sa obşte şi cu sprijinul credincioşilor, care l-au căutat şi l-au găsit şi în această pustie, au construit o biserică nouă şi un corp de chilii. Aici, slujea Sfânta Liturghie zilnic, citea rugăciuni de exorcizare, oficia deseori Sfântul Maslu la miezul nopţii şi spovedea credincioşii.

În urma Decretului 410/1959, călugării sub 55 de ani au fost forţaţi să părăsească mânăstirile, iar multe aşezăminte monahale au fost închise. Cu binecuvântarea episcopului de Roman, Părintele Visarion împreună cu două măicuţe au mai rămas câteva luni în schit; Părintele avea calitatea de paznic, dar şi slujea. Însă, autorităţile administrative din zonă fiind aspre, l-au trimis în judecată, deschizându-i dosar penal, pe temeiul că purta încă uniforma monahală. Certificatele medicale, care îi atestau o mai veche afecţiune pulmonară, alături de numeroasele fişe medicale de la externările din spital şi de analizele care-i confirmau boala au fost argumentele care au determinat instanţa de judecata să-l absolve de închisoare. A fost însă obligat să părăsească schitul şi să renunţe la ţinuta monahală.

Înainte cu trei zile de Crăciunul anului 1960, Părintele a părăsit schitul, îndreptându-se spre oraşul Buhuşi, unde erau câteva dintre călugăriţele schitului care, după ce fuseseră scoase din monahism, lucrau la fabrica de postav din acest oraş. Forţat de împrejurări, îşi căuta un adăpost, şi, din grija lui Dumnezeu, a fost îndrumat la o familie de creştini evlavioşi din comuna Lespezi, judeţul Bacău. Aceştia i-au spus: ,,Părinte, noi mai avem o casă în satul vecin, Buda, dar este părăsită, are doar o sobă şi altceva nimic.” Mulţumind lui Dumnezeu, a plecat să vadă casa; dar, fiind Ajunul Crăciunului, a rămas acolo. A mers pe malul unui pârâu, a cules vreascuri pentru foc şi, văzând în curtea unui vecin o căpiţă de paie, s-a dus şi l-a rugat să-i dea şi un braţ de paie, pe care l-a pus pe jos şi a stat toată noaptea acolo. A fost o noapte de priveghere, de plâns şi de amintire a Naşterii lui Hristos în peştera săracă, pe paiele staulului.

Casa fiind aşezată în centrul satului, nu a putut rămâne mult timp acolo. A căutat un loc mai retras și a găsit o locuinţă micuţă în comuna Buhoci-Bacău, la marginea satului. În această căsuţă s-a nevoit Părintele timp de cinci ani, câştigându-şi existenţa din meseria de cojocar şi fiind mereu cercetat de fiicele sale duhovniceşti, fostele măicuţe, care acum lucrau în diverse fabrici şi îl sprijineau atât financiar, cât şi în treburile gospodăreşti. Numai la plecarea sa de acolo, în 1965, oamenii locului au aflat că ,,Domnul Coman” era de fapt preot şi călugăr.

DIN NOU ÎN MÂNĂSTIRE

LA SUCEVIŢA ŞI CLOCOCIOV

Deşi Decretul 410/1959 nu fusese abrogat, Părintele s-a restabilit în mânăstire, aşa cum îşi dorea. Însă, nu a fost cu putinţă să revină în nici una din vetrele monahale pe unde trăise până atunci, pentru că, atât Mânăstirile Bogdana şi Măgura, cât şi Schitul Înălţarea Domnului fuseseră desfiinţate; a primit numirea de preot slujitor şi duhovnic în Mânăstirea Suceviţa, care, fiind monument istoric, mai păstra o mică obşte de maici în vârstă și avea nevoie de încă un preot. Aici, Părintele a stat mai mult de zece ani, liturghisind şi spovedind nu doar maicile din obşte, ci şi pe numeroşii credincioşi din zonă sau de mai departe, care îl cunoscuseră sau auziseră despre dânsul.

La fel ca în toate peregrinările de până atunci, şi aici a fost urmat de câteva dintre măicuţele pe care le formase la Mânăstirea Măgura şi la Schitul Înălţarea Domnului. Ele nu puteau fi primite însă oficial în obştea Suceviţei, din cauza vârstei prea tinere, şi locuiau într-o casă ce servea de capelă mortuară a cimitirului mânăstirii, care era şi al satului.

Reumatismul sever, pe care îl avea de la vârsta de 28 de ani, i-a fost agravat de clima foarte umedă din zona Bucovinei, precum şi de zidurile din piatră ale mânăstirii. Din acest motiv, precum şi din dorinţa de a găsi o mânăstire unde să-şi adăpostească micuţa obşte, s-a rugat să-i descopere Dumnezeu un loc cu clima călduroasă, unde să se poată stabili. A trimis-o deci pe una dintre maici, fosta stareţă de la Înălţarea Domnului, să caute acest loc în zona de sud a ţării. La plecare, i-a spus: ,,Vom merge într-un loc sărac, unde nimeni nu vrea să stea!” După mai multe căutări, maica Mihaela Tamaş a ajuns la Episcopia Argeşului şi Vâlcii şi a fost îndemnată de episcopul Iosif Gafton să meargă la una din mânăstirile aproape părăsite din judeţul Olt – Mânăstirea Clocociov. Aici vieţuiau doar trei călugăriţe bătrâne, care voiau să plece într-o mânăstire mai mare, neputându-se întreţine singure. La rândul lor, se rugaseră îndelung să trimită Dumnezeu pe cineva doritor a sta acolo, pentru că toţi cei care ajungeau şi vedeau paragina în care se afla mânăstirea renunţau. Când viitoarea stareţă – maica Mihaela – a călcat pentru prima dată printre ruinele fostei ctitorii voievodale, ajungând în incinta acesteia prin mlaştinile pline de broaşte şi şerpi care înconjurau mânăstirea, şi a aflat de la maicile bătrâne despre refuzul tuturor de a veni acolo, şi-a amintit de spusele Părintelui de la plecare: era, cu adevărat, un loc sărac, unde nimeni nu voia să stea.

Astfel avea să înceapă ultima filă a vieţii Părintelui, pe data de 24 mai 1976, o filă bogată ca o carte, împodobită şi mereu deschisă spre folosul tuturor celor care s-au apropiat de ea.

Părintele spunea, în 1999: ,,Mi-a plăcut să rămân aici, văzând o viaţă liniştită, izolată de lume; deşi aproape de oraş şi de sat, ele nu se puteau apropia de noi, din cauza văii în care suntem. Văzând că mânăstirea este săracă, m-am gândit că este mai bine aşa, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, o s-o facem şi bogată. Acum, avem aproape 25 de ani de când suntem aici, la Mânăstirea Clocociov. Şi am o viaţă mulţumitoare, mai mult ca în alte mânăstiri. Maicile care mă înconjură de la început au 40 de ani de când sunt cu mine în mânăstire.”

Începutul la Clocociov a fost foarte anevoios: biserica era în paragină, clădirile mânăstirii erau ruinate – abia s-au găsit două-trei camere locuibile -, zidurile incintei erau dărâmate, nu exista un drum de acces spre oraş, ci doar o potecă de picior, pe dealurile dinspre sat. Din prima vară a venirii acolo s-au deschis lucrările de şantier, care nu s-au mai întrerupt, de la an la an ivindu-se noi construcţii de făcut. S-a început cu reconstrucţia părţii de apus a incintei, apoi s-a continuat cu celelalte, precum şi cu biserica, care a fost subzidită, acoperită cu tablă de aramă, i-au fost reconstruite turlele conform proiectului iniţial din secolul al XVII-lea; s-a restaurat clopotniţa, s-au întărit zidurile de incintă, s-a zidit, pe locul vechilor case egumeneşti, deasupra pivniţei, o sală de muzeu, unde sunt expuse valoroase obiecte de artă bisericească medievală românească.

La toate aceste lucrări, Părintele a avut un aport considerabil, atât prin climatul duhovnicesc pe care l-a creat obştii incipiente de atunci, liturghisind zilnic şi povăţuind maicile, cât şi prin participarea efectivă la munca de şantier, obositoare şi foarte anevoioasă, în condiţiile materiale precare ale mânăstirii.

Pe lângă toate greutăţile, economiile perioadei de pribegie erau mici şi trebuiau foarte bine chibzuite, pentru că ele constituiau, la începuturi, singurele posibilităţi de trai ale întregii obşti. Primii ani s-au scurs în privaţiuni şi lipsuri de tot felul, până când credincioşi din toată ţara au început să vină la ,,duhovnicul cel cu barba mare”, de la care primeau dezlegare de păcate, mângâiere şi sfat. Văzându-i venind pe cei de departe, au fost mişcaţi şi cei din zona Olteniei, nu puţini fiind localnicii care îşi mărturisesc recunoştinţa faţă de acest păstor, care le-a deschis orizontul duhovnicesc.

Nu întâmplător a rânduit Dumnezeu să slujească vreme de peste 25 de ani în Oltenia. Părintele a fost şi este, în conştiinţa multora dintre cei care l-au cunoscut, unul care, după spusa Apostolului: ,,Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii. Dar pe toate de dragul Evangheliei le fac, ca să-i fiu părtaş.”[3]

Cum însuşi o spunea, a fost trimis de Dumnezeu în această parte a ţării, mai vitregită de vremuri, având misiune de adevărat apostol. Un apostol nu atât al cuvântului public, pentru că nimeni nu a auzit vreodată o predică rostită de dânsul la amvon, cât mai ales unul al exemplului şi al poveţelor personale, date cu timp şi fără timp, la scaunul de spovedanie.

,,Lumea în Oltenia are credinţă mai puţină şi cred că Dumnezeu a vrut să facă aşa, un cuib de religie, pentru ca lumea să vină aici, să aibă parte de o învăţătură, de o spovedanie, de un loc unde să poată să tragă ca să aibă puţină mângâiere, în mijlocul acestei lumi pline de necazuri şi de ispite.”

AMURGUL

Diagnosticele puse de medici Părintelui în ultimii zece ani erau descurajatoare. Ficatul îi era foarte bolnav. Însă, deşi se străduia să împlinească regimul destul de sever pe care i-l prescriau, nu se plângea niciodată de ceva. Iar Sfânta Liturghie şi scaunul de spovedanie nu le-a părăsit niciodată.  Întrebat fiind cum se simte, răspundea invariabil: ,,bine!”. Bucuria şi dragostea de a sluji lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie îi dădeau puteri noi.

Pe 28 octombrie 2001 a împlinit 80 de ani. Bucurie mare pentru maici, pentru cei care îl iubeau cu evlavie, dar şi pentru dânsul. Mărturia din acea zi a fost aceasta: ,,Eu mă simt ca la 20 de ani, sufletul meu este acelaşi. Numai trupul este mai neputincios.” Arăta cu adevărat întinerit. A fost însă, un preludiu al ultimei faze a bolii. Era în preajma Postului Naşterii Domnului, iar închinătorii veniţi pentru spovedanie erau din ce în ce mai mulţi.

Regimul alimentar sever, dublat de oboseala acumulată zi de zi l-au vlăguit. La Sărbătorile de Crăciun şi Sfântul Vasile, în ciuda strădaniei de a nu vădi suferinţa trupului, aceasta se putea citi pe faţa sa. A fost prima dată când, în seara de Anul Nou, Părintele a ciocnit cu maicile un pahar cu ceai.

După Sărbători, din nou oameni mulţi, din toată ţara, pentru spovedanie. Apoi, pe 18 martie 2002, începutul Postului Mare. Slujbe, lume multă care aştepta. Timpul pentru odihnă trebuia să fie mult mai mare. Însă, dragostea de Dumnezeu nu-l lăsa să se menajeze. Pe lângă cei care erau în aşteptarea spovedaniei, obştea trebuia sfătuită şi apăreau cazuri dificile, care necesitau rezolvare urgentă: oameni pe moarte, bolnavi incurabili, persoane cu tentative de suicid, etc.

În sfârşit, data de 25 martie, Sărbătoarea Bunei Vestiri. Părintele o cinstea în chip deosebit pe Maica Domnului. Iar această sărbătoare era, desigur, un prilej de aleasă bucurie pentru sufletul său. Şi, se vede că şi Maica Domnului l-a iubit, pentru că i-a hărăzit să slujească Liturghia acestei zile – ultimul Praznic Împărătesc sărbătorit de Părintele pe Pământ, înainte de plecarea sa la Dumnezeu. A fost foarte multă lume, biserica-paraclis era arhiplină, iar mulţi stăteau în curte. Cu răbdarea-i caracteristică, Părintele i-a atins pe cap cu Sfintele Daruri pe toţi cei prezenţi. Vohodul Mare a durat aproape o jumătate de oră. A fost, poate, semnul de ultim salut pe care smeritul slujitor l-a făcut tuturor celor prezenţi la această mare Sărbătoare, în mânăstirea sa. După terminarea slujbei, alte aproape două ore a durat miruitul. Mulţi dintre cei care îl cunoşteau i-au sărutat atunci pentru ultima dată mâna care abia Îl ţinuse pe Dumnezeu sub chipul Sfintei Împărtăşanii. A fost ultima slujbă cu public numeros pe care a oficiat-o Părintele. Aceeaşi prezenţă îngerească, cu veşmintele albe şi cu chipul senin şi inundat de Lumina necreată, ca în toate Liturghiile. Dar cu glasul mai stins, mai obosit decât de obicei.

Ultima noapte în chilia-i primitoare a fost cea de 26 spre 27 martie 2002. O noapte a durerii insuportabile, de vreme ce dimineaţa a mărturisit, aşa cum nu o făcea niciodată, că se simte atât de rău, încât nu poate merge la biserică. A fost chemat medicul care-l avea în îngrijire de mai mult timp, dar nu se mai putea interveni ambulatoriu. Era nevoie de internarea în spital. Au urmat două săptămâni de calvar; constatările medicilor nu erau încurajatoare, iar suferinţele trupului firav nu se alinau. Nici după intervenţia chirurgicală, în care mulți își puseseră nădejdea, lucrurile nu s-au schimbat în bine. Însă, şi-a purtat crucea pe Golgota suferinţei cu aceeaşi răbdare, credinţă şi ne-cârtire pe care le-a avut întotdeauna.

A fost chemat de Dumnezeu, marea sa dragoste, în noaptea de 11 spre 12 aprilie 2002. Sfârşitul pământesc i-a fost ca şi întreaga viaţă: discret, în liniştea nopţii şi în atmosfera suferinţei dintr-un salon modest de spital, împărtăşind, până şi în moartea sa, suferinţa aproapelui, pe care l-a iubit şi pentru care s-a jertfit.

Au urmat zilele de rămas bun, pentru toţi cei care l-au cunoscut şi l-au avut duhovnic. Zile de lacrimi, de rugăciune şi de durere. Oameni din toate colţurile ţării şi chiar din străinătate au ţinut să ajungă spre a da ultima sărutare mâinii care le dăduse dezlegări şi binecuvântări. Iar Părintele, la fel de delicat şi după moarte, ca şi în viaţă, le-a oferit mâna caldă, neînţepenită, asemenea unui viu. La slujba de înmormântare, de pe data de 14 aprilie, oficiată de Prea Sfinţitul Episcop Gherasim al Râmnicului, alături de un sobor numeros de preoţi, au fost de faţă sute de oameni; punerea în mormânt a fost amânată cu aproape trei ore, pentru ca toţi cei prezenţi să dea ultima sărutare celui iubit şi preţuit.

Deşi plecat dintre noi trupeşte, Părintele este mai viu ca oricând, prezent în mijlocul nostru ca un tată, rugător şi la fel de răbdător ca întotdeauna, cu toate neputinţele şi micimile noastre. Mormântul lui are o căldură dumnezeiască, pe care o simt toţi. Lespedea lui rece primeşte, asemenea scaunului de spovedanie de odinioară, lacrimile, nedumeririle şi întrebările tuturor. Desigur, Părintele cel bun îi aude şi îi ajută pe toţi.

CUVÂNT LA PARASTASUL DE 40 DE ZILE

La parastasul de pe data de 18 mai 2002, Prea Sfinţitul Episcop Irineu Slătineanul a rostit următorul cuvânt:

,,Din inimile tuturor credincioşilor prezenţi aici, se ridică la ceruri năzuinţa fierbinte ca cel pe care-l iubim să fie, într-adevăr, rânduit în ceata drepţilor, a acelora care sunt fericiţi în Împărăţia Cerurilor. Este un moment de chemare, un moment adânc, de rugăciune, când întreaga suflare de faţă cere, într-o voinţă unică, decisivă, ca sufletul Părintelui să fie acolo unde şi-a dorit cu toată fiinţa sa.

Evident că lacrimile noastre nu sunt de tânguire, nici de întristare, ci sunt de nădejde, pentru că eu cred, sunt încredinţat că acest om s-a mântuit. Sunt convins că se află în ceata sfinţilor.

N-am putea să valorificăm sau să subliniem vreo virtute a sa, şi să lăsăm pe vreo alta în umbră. El nu şi-a făcut publicitate prin ziare, sau prin alte mijloace, ci s-a jertfit în realul sens al cuvântului. S-a sculptat ca un chip cu adevărat de aur, ca să ne rămână pentru totdeauna în suflete.

Smerenia este un atribut al lui Dumnezeu, o haină a Sa, mijlocul pogorârii Lui la noi; Sfântul Apostol Pavel spune că: ,,Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care-i mai presus de orice nume.”[4] Dacă smerenia este cu adevărat înălţătoare şi primeşte o subliniere deosebită în cuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos, de bună seamă că pentru noi, oamenii, ea depăşeşte cu mult mai mult dimensiunea virtuţii şi ne arată, realmente, asemănarea noastră cu Dumnezeu. Smerenia se adresează adâncului sufletului nostru, făcându-ne asemenea cu Dumnezeu.

Ei bine, smerenia acestui Părinte al nostru era de multe ori de neînţeles, zguduitoare; uneori nici nu puteam s-o cugetăm. Noi, cei care am pătruns în gesturile lui, mai mult decât s-ar fi aşteptat el însuşi, am descoperit omul care se asemăna cu Dumnezeu, care ajunsese, într-adevăr, printr-o cântărire justă de sine, la o valoare cu adevărat dumnezeiască.

Cum vedeţi şi dumneavoastră, noi cunoaştem foarte puţin din cele ce sunt ale omului, ştim foarte puţin din adâncimile lui, din tainele lui, din destăinuirile lui Dumnezeu faţă de el. Şi nici nu puteam noi să înţelegem amănunte din viaţa personală a Părintelui; îl vedeam plăpând, de multe ori ca o umbră, care trecea pe lângă noi fără să ne împiedice cu ceva. Avea o delicateţe proverbială; de multe ori ne vorbea şi parcă nici nu aveam urechi să înţelegem ceea ce ne spunea; dar cuvintele sale ieşeau din suflet, ieşeau din viaţa lui numai cu Dumnezeu, închinată îndeosebi Tainei Spovedaniei, această Taină atât de importantă pentru viaţa noastră.

Scotea din sufletul nostru toţi mărăcinii, cu o răbdare îngerească, prin întrebări care, deseori, ne trezeau la realitate.

Ne aştepta pe fiecare cu afecţiune, şi se bucura întotdeauna când ne revedea, fără a ne spune însă ceva despre suferinţa sa. Întrebarea dacă se simte bine fremăta pe buzele noastre, ca şi la nişte copii. Iar el spunea, până atunci când a trebuit să plece dintre noi: ,,Mă simt bine, mă simt foarte bine!”

Am fi fost prea egoişti şi prea lacomi, prea nedrepţi cu dânsul, să-I imputăm lui Dumnezeu de ce ni l-a luat. Noi nu ştiam decât să primim; acum este timpul să-l păstrăm în sufletele noastre ca pe un tată. Un tată cu foarte mulţi copii, unii prezenţi astăzi la parastasul său, şi mai mulţi care nu au putut să vină. Toţi aceştia urmează calea lui Dumnezeu datorită sfatului său şi tratamentului pe care-l aplica cu atâta iscusinţă şi cu atâta temere.

Noi ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să-l crească în sfinţenie, în rândul Cuvioşilor Părinţi de altă dată. În acelaşi timp, cerem, cum spunea un alt sfânt român, pe care Părintele îl iubea atât de mult – Sfântul Ierarh Calinic -, dacă are trecere înaintea lui Dumnezeu, şi ştim că are, să se roage şi pentru noi.

Dumnezeu Se proslăveşte întru sfinţii Săi, şi este minunat întru sfinţii Săi. Să ne învrednicească şi pe noi să ducem mai departe învăţătura Părintelui nostru, poveţele lui atât de folositoare, iar prezenţa sa să fie veşnică în sufletele noastre, aşa cum am cântat acum, ca veşnică să-i fie pomenirea lui din neam în neam. Amin.”

CHIP AL BLÂNDEŢII

Ar fi greu sau chiar imposibil să cuprinzi între coperţile unei cărţi toate ,,diamantele” duhovniceşti care împodobeau lăuntrul acestei persoane. De altfel, chiar cei care i-au fost alături mai mulţi ani din viaţa sa nu au putut vedea şi cunoaşte decât în parte strălucirea sufletului său.

Primele trăsături distinctive, pe care oricine le recunoştea la Părintele, chiar de la prima întâlnire cu sfinţia sa, erau blândeţea şi delicateţea, care sunt fiicele dragostei şi smereniei. Nu cunoaştem pe nimeni care să se fi plâns că a fost rănit de către acest om cu vorba, cu privirea, cu gestul. Apoi, oriunde mergea îşi făcea prieteni. Toată lumea, indiferent că era credincioasă sau nu, îl respecta şi îl preţuia. La rându-i, arăta multă atenţie tuturor, era politicos şi sociabil.

Oricine era binevenit în mijlocul obştii sale. De-a lungul ultimilor ani din viaţă a fost cercetat de oameni mulţi, pentru spovedanie şi sfat. Nu puţini dintre ei veneau din alte ţări, chiar de pe alte continente. Atrăgea şi-i primea pe toţi în duh de respect, chiar dacă unii erau de altă confesiune sau religie. Însă, în toate situaţiile accentua cu blândeţe şi fermitate faptul că garanţia mântuirii se află în Biserica Ortodoxă.

În Mânăstirea Clocociov, deşi la început, pentru o perioadă de mai mulţi ani, nu au fost decât o mână de maici, porţile nu erau închise pentru nimeni. Oamenii erau primiţi cu afecţiune şi se simţeau ca într-o familie. Înălţimea duhovnicească a Părintelui şi dragostea maicilor erau magnetul ce atrăgea multe suflete la această mânăstire, care vreme de decenii fusese doar o ruină. Oameni de seamă sau simpli, clerici şi mireni au trecut prin chilia sa smerită şi şi-au lăsat acolo suspine, necazuri, dureri.

Un aspect relevant pentru dragostea de oameni a Părintelui, o dragoste grijulie, este interdicţia pe care a pus-o maicilor din obştea sa de a atrage atenţia vreunui vizitator al mânăstirii asupra ţinutei.

Aşa cum el însuşi a fost toată viaţa un apostol al exemplului, ne povăţuia şi pe noi să ne ajutăm semenii, să-i influenţăm şi să-i călăuzim spre Hristos mai mult prin exemplul personal, decât prin cuvinte.

Piatra de temelie a întregii vieţi a Părintelui a fost smerenia, această mare virtute care validează, alături de dragoste, desăvârşirea duhovnicească a unui creştin. Este edificator, în acest sens, un răspuns pe care l-a dat unui reporter de televiziune, după ce tocmai terminase de răspuns la întrebările puse, şi i se mulţumea: ,,Întâi trebuie să-I mulţumiţi lui Dumnezeu, pentru că nimeni n-a făcut nimic. Eu nu am minte pentru că mi-am pus-o eu, a pus-o Dumnezeu; eu nu am viaţă de la mine, Dumnezeu mi-a lungit viaţa până acum; dacă m-am ferit de păcate în viaţă, nu m-am păzit eu – ca om, am fost şi eu atrăgător de orice ispită -, ci darul lui Dumnezeu; pentru toate merită laudă Dumnezeu. Aşa scrie şi în Carte, că a Lui este slava, a Lui puterea, a Lui cinstea. Are pretenţia asta Dumnezeu, ca numai El să fie lăudat, iar noi, când vom face toate faptele bune, nimic rău, ci numai bine, Hristos ne învaţă să spunem aşa: ,,Slugi netrebnice suntem; am făcut ceea ce eram datori să facem.”[5] Aşa ne învaţă Dumnezeu, şi fiindcă Dumnezeu nu spune minciuni, aşa trebuie să facă omul, dacă vrea să scape de iad. Iar dacă nu, mândria este un lucru mare, periculos, şi foarte mulţi au făcut fapte bune şi s-au dus în iad pentru că s-au îngâmfat şi s-au mândrit; deci, trebuie smerenie. Să-I mulţumiţi lui Dumnezeu mai mult, mie mai puţin.” Ca un filosof a fost Părintele, văzând fără rost toată slava acestei lumi.

Ultima întâlnire şi discuţie cu cineva din străinătate a avut-o pe data de 21 martie 2002, cu doar 5 zile înainte de a cădea secerat de boală. A fost atunci rugat, de către un preot şi călugăr anglican, să spună câteva cuvinte despre smerenie. La plecare, acest preot, sărutându-i mâna Părintelui, ne-a spus: ,,Părintele vostru are adevărata smerenie, aceea a inimii, nu doar pe cea a cuvintelor.”

Virtuţile sale erau evidente pentru oricine. Ne spunea deseori versetul: ,,Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!”[6] Nu ştia ce sunt ura, invidia, gelozia. Inima îi era plină de blândeţe, de dragoste şi de smerită cugetare.

Desigur, toată lumea care îl cerceta o făcea, în primul rând, pentru renumele său de bun duhovnic. Iar acest renume se datora şi faptului că mulţi erau convinşi de harisma înainte vederii pe care o avea Părintele. Mai ales după prima spovedanie la dânsul, oamenii sesizau cu uşurinţă această harismă: le spunea întocmai evenimente din viaţa lor, uitate de ei înşişi. Destui ajungeau la scaunul de spovedanie datorită necazurilor, fiind ruşinoşi, slăbiţi duhovniceşte, neştiutori. Părintele le spunea cu dibăcie ispitele, păcatele, căderile şi le recomanda cu dragoste medicamentele duhovniceşti necesare. Mulţi recunosc că nu au spus nimic la spovedanie; Părintele le-a spus pe toate, iar ei doar au răspuns ,,da” sau ,,nu”.

Avea o mare experienţă a vieţii interioare. Și-a petrecut bună parte din viaţa sa în scaunul de spovedanie, lucrând cu sufletele oamenilor individual, cu ajutorul Duhului Sfânt. Aici, ca în faţa tronului ceresc de judecată, se ruga, întreba, asculta, mişca conştiinţa omului, punea leacul potrivit pe fiece rană, dădea speranţă şi tămăduia. Cu cuvinte puţine, dar edificatoare, reuşea să ridice moralul oricărui suflet ce i se deschidea, îl izbăvea de deznădejde şi îi promitea iertarea şi raiul. Niciodată nu înfrunta pe cineva, nu mustra cu asprime, nu ridica tonul cuvântului. A reuşit să câştige multe suflete pentru Hristos, pentru că stăruia mult, lucra profund în sufletul omului şi inspira deplină încredere minţii şi inimii oricui.

Deşi fără prea multă şcoală, fără a fi studiat psihologie sau pedagogie, se adapta şi făcea faţă cu uşurinţă discuţiei cu orice fel de interlocutor, fie el simplu ţăran sau înalt funcţionar. Era solicitat adesea să dea răspuns la cele mai neaşteptate şi încâlcite probleme pe care oamenii le aveau fie în viaţa de familie, fie în cea socială. Şi toţi erau mulţumiţi de răspunsul pe care blândul Părinte li-l dădea.

Înainte de spovedanie, le făcea tuturor celor prezenţi molitva, apoi punea măicuţele să citească câteva cuvinte de folos pentru mărturisire, pe care le extrăsese personal, din cartea ,,Mântuirea  păcătoşilor”. La spovedanie, deşi în ultimii ani erau multe persoane, care stăteau la rând zile întregi, nu de puţine ori chiar săptămâni, aveau întotdeauna prioritate cazurile grave: bolnavi, oameni cu tentative de suicid, etc.

De obicei, era măsurat în timpul de spovedanie: nu ţinea mult, mai ales pe cei care se mai spovediseră la dânsul, nici nu cerea să citească fiecare păcatele de pe hârtie. Nu descuraja vreodată pe cineva pentru păcatele mari, cum că nu-l mai iartă Dumnezeu, ci convingea pe fiecare să se pocăiască, să părăsească păcatele şi să pună început bun. Zăbovea mai mult cu cei care aveau păcate grele, sau cu cei care refuzau să-şi recunoască păcatele, ori, pur şi simplu, nu şi le aminteau, de multe ori din neştiinţa faptului că anumite fapte pe care le făcuseră erau nişte păcate foarte grave. La urmă, întreba pe fiecare dacă mai are ceva pe conştiinţă, apoi rostea rugăciunea de iertare şi dezlegare. Adesea vedeam oameni ieşind schimbaţi de sub epitrahilul său, iar mulţi spuneau că simt o stare de bucurie, de nedescris.

Cel mai important lucru, la acest mare duhovnic, era puterea harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa credincioşilor, dublată de dragostea cu care îi primea pe toţi.

Darul dumnezeiesc al înainte-vederii îl ascundea cu multă dibăcie, spre a nu fi slăvit de oameni; încât, dacă nu l-ar fi sesizat şi persoane cu mare discernământ duhovnicesc, mulţi ar fi fost tentaţi să creadă că era ceva firesc, nişte cunoştinţe adunate din citit şi din îndelungata experienţă cu mulţimea închinătorilor.

Bineînţeles, pe seama acestei harisme a Părintelui s-au auzit şi exagerări, aşa cum nu de puţine ori se întâmplă în cazul oamenilor care se impun în conştiinţa credincioşilor prin darurile lor.

Întrebat fiind despre ,,secretul” spovedaniei, pentru care era atât de căutat de oameni din toată ţara, dar şi de peste hotare, Părintele a răspuns: ,,De când am fost mic, de la 18 ani, mi-a fost tare drag să citesc. Şi, citind ziua şi noaptea, când am avut timp, mi s-a înregistrat toata ştiinţa asta religioasă, cunoştinţa religioasă. Nu prea am avut mare nevoie de povăţuitori. Le-am ştiut pe toate pe de rost din citit, fiindcă mi-a fost drag cititul. O dată am citit trei zile în şir şi nu m-am săturat. Ceea ce eu spovedesc acum, am cules din toate cărţile şi am ales în rezumat ce-i de folos, ca întrebări pentru oameni; astea toate [le-am făcut] cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu dragostea pe care am avut-o pentru El şi pentru citit cărţi religioase. Am înaintat astfel pe calea credinţei, dar nu prin puterea mea, ci prin darul lui Dumnezeu. Ca tânăr, puteam să alunec în păcate, dar stau şi mă mir cum m-a păzit Dumnezeu, prin iconomia Lui. Tot ce se întâmplă cu mine nu le socotesc o putere a mea, ci un dar al lui Dumnezeu, Care m-a îndemnat să mă menţin pe drumul mântuirii şi să ajut şi pe alţii.”

Uneori, simplifica lucrurile: ,,Spovedania pe care o fac nu e o mare filosofie. Este la fel cum ai învăţa o poezie pe de rost, aşa de bine se obişnuieşte orice preot a face întrebările. La preoţi le este greu să întrebe, şi zic aşa la oameni: ,,Spune ce mai ştii!”. Atunci omul şi cât a mai ştiut, ori a uitat, ori i-a fost ruşine să spună. De asta vă spun eu, că spovedania nu este o filosofie, dar trebuie să ai răbdare şi dorinţă de a-l scăpa pe om de păcate. Dacă este voinţa preotului să întrebe, omului îi este foarte uşor să spună ,,da” şi ,,nu”. Păcatele cele mai mari oamenii nu le-au spus în toată viaţa, şi de aceea trebuie răbdare. Orice om, dacă nu spune păcatele, nu le spune de ruşine, dar el pune un motiv: ori că nu l-a întrebat preotul, ori că le-a uitat. Atunci eu, ajutat de experienţa pe care o am, am răbdare şi întreb, mă învârt în jurul păcatului pe care văd că nu-l spune. Sunt păcate grele şi ruşinoase, dar, după cum spune Biserica, fără spovedanie nu există iertare. Şi, spune cartea că, cine ascunde ceva, adică şi o parte din păcat – de exemplu, i-a dat alt înţeles ( în loc să zică ,,da”, zice ,,poate l-am făcut”) sau nu recunoaşte de câte ori l-a făcut -, pleacă cu toate păcatele dublate. A venit cu 1000 de păcate să spună la preot şi le-a spus pe toate 1000, dar dacă a ascuns unul, pleacă cu 2000, fiindcă i se dublează toate, pe motiv că a ascuns ceva.”

Niciodată nu trecea cu vederea problema vreunuia dintre cei care îl solicitau, oricât de neînsemnată ar fi fost ea. Răspundea cu amabilitate tuturor. Dar, de multe ori, numai Dumnezeu ştie câte dureri şi câtă răbdare se ascundeau sub înfăţişarea sa, aparent degajată. Adesea, oamenii, neştiind multele suferinţe ale Părintelui, îl felicitau pentru că arăta atât de bine. În spatele răspunsului său întotdeauna politicos şi zâmbitor, în spatele cuvintelor pline de Duh Sfânt, se ascundea pătimirea nevoitorului celui răstignit de bună voie.

Avea un răspuns clar şi personal pentru fiecare caz în parte, ceea ce îi contraria pe cei care nu înţelegeau de ce dădea sfaturi diferite, în cazuri asemănătoare. Nu ştiau că, de fapt, faptele erau judecate de Părintele potrivit cu firea fiecăruia în parte, cu credinţa şi cu educaţia lui, cu condiţiile în care trăia. Urmărea, ca un doctor iscusit de suflete, să omoare păcatul, iar nu omul.

Pe nimeni dintre cei/cele care se spovedeau la dânsul nu îl/o obliga să facă silit ceea ce îl/0 învăţa. Aştepta cu răbdare ca noi singuri, de bună voie, să împlinim ceea ce ne spunea. Niciodată nu grăbea evenimentele. Respecta întru totul libertatea celuilalt. Această perioadă de aşteptare a fost, din păcate, nevalorificată de către mulţi. Iar Părintele se mâhnea, desigur, şi ne repeta adesea: ,,şi între cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos a fost un Iuda” sau ,,eu învăţ pe toată lumea să facă numai bine, dar dacă nu mă ascultă?!”

Arăta mare compătimire şi îngăduinţă faţă de cei/cele pe care îi/le spovedea, nedându-le porunci aspre, dacă arătau dorinţă sinceră de părăsire a păcatului. Niciodată nu punea canoane grele sau opriri mari, ceea ce nu înseamnă că nu respecta Sfintele Canoane, ci era cu totul altceva: avea atâta dragoste în inima sa smerită, încât întrebuinţa cu prisosinţă acest medicament pentru a obloji rănile adânci, pe care păcatele le fac în suflet. Folosea, desigur, şi „bisturiul”, atunci când era nevoie, însă o făcea cu atâta delicateţe, încât nu simţeai când îţi face „incizia”. Cuvântul său era simplu şi smerit, de aceea îşi şi făcea efectul: oamenii, ascultându-l, se umileau şi se pocăiau. Când ar fi trebuit să pedepsească, ca cel care era răspunzător de sufletele noastre, nu ne dădea nici canoane, nici rugăciuni, nici metanii, ci, cel mai adesea, ne spunea ceea ce trebuia.

Ca duhovnic şi povăţuitor de suflete a ridicat crucea personală a fiecăruia. Sub epitrahilul său găseai linişte. Oricât de grea şi complicată ar fi fost situaţia, era imposibil să plece cineva cu sufletul neliniştit. S-a comportat ca un adevărat tată, care i-a primit cu braţele deschise pe toţi cei care l-au căutat.

A fost pentru mulţi un părinte bun, dar şi un prieten de nepreţuit; le trăia realizările şi bucuriile ca pe ale sale personale, şi se îngrijora pentru necazuri şi ispite ca pentru ale sale. Iar discreţia şi confidenţialitatea Părintelui erau fără pereche: orice banalitate care îi era încredinţată rămânea nedivulgată. Sufletul său mare şi bun era un seif care adăpostea toate bucuriile şi tristeţile, neliniştile şi împlinirile tuturor. Adesea îţi era ruşine, după un timp, de mărunţişurile cu care te duceai la un asemenea om; dar el nu reproşa niciodată aceasta nimănui, ci trata cu importanţă şi condescendenţă neliniştea sau bucuria oricărui suflet.

Cinstea şi împlinea canoanele şi întreaga Tradiţie a Bisericii, şi avea un respect aparte pentru Preoţie şi pentru toate cele pe care le face preotul, îndeosebi la Sfântul Altar. De aceea, atunci când era consultat cu privire la impedimentele sau căderile opritoare de la preoţie, era cu mare acrivie. Nu lăsa loc nici unei mici interpretări a celui în cauză, spre a se justifica sau a-şi găsi argumente favorabile. Adesea sublinia faptul că ,,nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”[7] şi de aceea, cei care slujesc lui Dumnezeu la Sfântul Altar trebuie să fie cu foarte mare luare aminte la felul în care o fac.

Această înţelegere adâncă a Tainei Preoţiei, a misiunii preotului, şi mai ales a Sfintei Liturghii, îl făcea să evite ieşirea din mânăstire. O făcea foarte rar, doar atunci când mergea să viziteze Ţara Sfântă – locul de pe Pământ pe care l-a iubit cel mai mult, şi unde îşi dorea să ajungă cât mai multă lume -, sau când, de nevoie şi la insistenţele altora, mergea la medic, datorită sănătăţii şubrede. Atunci când pleca din mânăstire şi era nevoit să locuiască în diverse case, trăia acolo ca un înger în trup. Nu deranja pe nimeni, era ascultător faţă de stăpânul casei şi se conforma normelor de viaţă ale locului. De altfel, nici nu avea prea mult timp liber, pentru că oriunde mergea era căutat şi aşteptat pentru spovedanie şi sfat. Iar mulţumirile şi recunoştinţa sa pentru oricine şi pentru un bine oricât de mic ce i-l făcea cineva, erau copleşitoare.

Părintele L-a iubit şi I-a slujit lui Dumnezeu din dragoste şi cu dăruire deplină, cu toată puterea sa, până la istovire. Le făcea pe toate spre slava lui Dumnezeu şi a Bisericii. Ca liturghisitor s-a străduit, atât cât i-a fost cu putinţă, să nu treacă zi din viaţa sa de preot fără Sfânta Liturghie. Iar Sfânta Liturghie nu era pentru dânsul o greutate sau o obligaţie. Era însuşi miezul vieţii sale duhovniceşti şi trupeşti, izvorul cel tainic al puterilor lui. Cum adesea o spunea, din Liturghie lua puterea şi râvna de se dărui oamenilor în spovedanie, mai ales în ultimii 15 ani, în care i s-a răspândit faima de bun duhovnic. Iar întărirea pe care Dumnezeu i-o dădea, prin Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie, era, nu de puţine ori, vizibilă pe chipul său. Se ridica din pat cu temperatură, gripat sau cu alte semne vizibile de boală, şi totuşi nu voia să treacă ziua respectivă fără a liturghisi. Stătea şi câte două ore la Sfânta Proscomidie, pomenea şi scotea miride pentru mulţime de suflete, slujea cu vocea aproape imperceptibilă, iar după tot acest efort supraomenesc ieşea din biserică cu faţa radioasă şi răspundea invariabil ,,bine” la întrebarea ,,Cum vă simţiţi?”. Nu l-a auzit cineva lamentându-se de durere, deşi suferea, sau implorând ajutor omenesc. Nădejdea îi era numai la Dumnezeu, la Maica Domnului, pe care o iubea mult, şi la toţi sfinţii, pe care şi-i făcuse prieteni, prin viaţa sa curată şi prin rugăciune.

Totdeauna, în zilele de rând, slujea îmbrăcat într-un veşmânt ieftin şi ponosit. Iubea Cuviosul atât de mult simplitatea, încât refuza, de multe ori, să i se înlocuiască obiectele de îmbrăcăminte, chiar dacă erau uzate, preferând să-i fie doar curăţate şi cârpite. Când maicile din obşte aveau dorinţe nejustificate de necesitate, de a-şi înnoi vreun obiect din chilie sau îmbrăcămintea, în loc de alte argumente contra, le arăta propria chilie sau hainele pe care le purta. Cine avea ochi de văzut, vedea…

Doar biserica, Sfântul Altar dorea să fie împodobite, şi cinstea zilele de duminică sau de praznic şi prin faptul că se îmbrăca cu veşminte frumoase, luminoase. Era atunci şi mai plin de măreţie duhovnicească, ca un alt Moise pe Muntele Sinai.

Niciodată n-a rostit predici, însă era el însuşi o predică vie. Prezenţa sa era o mărturie a Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru cei care aveau simţurile duhovniceşti dezvoltate. Cuvintele ce le rostea, sfaturile pe care le dădea celor care insistau să li se spună ceva, atunci când erau în trecere pe la mânăstire, erau simple, pe înţelesul tuturor, şi foarte practice. Cel mai adesea îşi începea aceste sfaturi publice cu îndemnul de a se opri oamenii de la păcate. Cei mai mulţi dintre vizitatori nu aveau însă parte decât, eventual, de binecuvântarea Părintelui, care, dacă i se cerea acest lucru, se ridica din scaunul de spovedanie şi-i binecuvânta meticulos pe creştet pe toţi cei prezenţi, de obicei 40-50 de persoane. Semnul binecuvântării era însoţit de urarea: ,,să trăiţi!”. Iar oamenii se foloseau mult şi numai din simpla vedere a Părintelui. Era ca o prezenţă dintr-o altă lume, care îţi desfată sufletul şi îţi dă imboldul de a fi şi tu la fel: mai bun, mai iubitor, mai îngăduitor.

Tot ceea ce povăţuia sau învăţa avea suport biblic sau patristic. El însuşi se hrănea cu astfel de cuvinte dumnezeieşti. Deşi nu era din fire un om foarte vorbăreţ, pe uşa chiliei sale, în interior, şi-a scris un verset al Evangheliei, pe care ni-l reamintea şi nouă adesea: ,, …pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.”[8]

Cununa tuturor virtuţilor sale era înţelepciunea. Avea discernământ, care, după Sfinţii Părinţi, este cea mai mare virtute a unui monah.[9] Nici un gest sau cuvânt ale Părintelui nu erau de prisos. Cântărea cu atenţie orice situaţie, în aşa fel încât nimic să nu se facă la întâmplare sau fără simţul responsabilităţii. În viaţa sa, a aplicat întru totul cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: ,,Înţelepciunea trebuie să fie înaintea tuturor faptelor; pentru că fără înţelepciune orice, chiar şi ceea ce pare bun, se schimbă în răutate când se face la timp nepotrivit şi fără măsură. Dar când cuvântul şi înţelepciunea fixează timpul şi măsura pentru lucrurile bune, câştigul din folosirea lor este minunat, şi pentru cei care dau, şi pentru cei care primesc.”[10]

Oamenii îl cercetau pentru a primi de la dânsul nu înţelepciune omenească. Pe aceasta o puteau găsi oriunde în altă parte, la învăţaţii din afara mânăstirilor. Îl cercetau pentru înţelepciunea cea dumnezeiască, duhovnicească, care a ruşinat înţelepciunea acestei lumi.

Rodul înţelepciunii sale erau sfaturile privitoare la viaţa duhovnicească, dar şi la cea materială, pe care le oferea îndeosebi maicilor din obşte, dar şi tuturor celor interesaţi. Părintele ne-a învăţat că viaţa spirituală, interioară, este strâns legată de viaţa noastră biologică, materială, orice dezechilibru al uneia afectând-o şi pe cealaltă. Acorda multă atenţie sănătăţii noastre trupeşti; pe lângă toate sfaturile preventive pe care ni le dădea, recomanda căutarea doctorilor, atunci când era nevoie, pentru că, spunea Părintele, pe doctori şi medicamentele tot Dumnezeu le-a lăsat.

Toate sfaturile sale pentru noi convergeau într-un punct comun: sănătatea, duhovnicească şi trupească, sau, cum deseori o spunea, mulţumirea sufletească pe pământ şi fericirea veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.

Grija sa pentru mântuirea noastră se vădea până şi în cele mai banale aspecte ale vieţii de zi cu zi. În ciuda faptului că mulţi dintre cei care aşteptau zile în şir să le vină rândul la spovedanie se scandalizau, Părintele avea răbdarea şi bunăvoinţa de a asculta toate problemele maicilor din obştea sa. Era deranjat la spovedanie de zeci de ori în fiecare zi, pentru a da răspuns şi la cele mai banale întrebări. Nimic nu-l tulbura, nu se arăta niciodată nemulţumit din această pricină, deseori avea răbdarea de a învăţa acelaşi lucru de mai multe ori, chiar pe aceeaşi persoană. Dar, în ciuda acestui fapt, avea atâta smerenie, încât nu intra în viaţa nimănui ca să-l domine, să-i impună ceva. A respectat libertatea tuturor, încât doar cei care voiau făceau nesiliţi voia sa, sau, mai bine zis, voia lui Dumnezeu. Discernământul, gingășia, nobleţea şi blândeţea au împodobit purtarea sa faţă de toţi.

SFATURI ŞI RĂSPUNSURI

De-a lungul celor 50 de ani de preoţie, fiind un bun duhovnic, Părintele a sfătuit şi a învăţat pe mulți oameni calea spre Dumnezeu. Deşi sfaturile sale erau, în general, personale, date la scaunul de spovedanie fiecărui penitent în parte, mai ales în ultimii zece ani, datorită şi contextului socio-religios nou, a fost solicitat, fie de către maicile din Mânăstirea Clocociov, fie de către alte persoane, sau laici, să răspundă la probleme generale ale vieţii creştine. Aproape toate aceste răspunsuri sunt înregistrate pe bandă audio sau video, ceea ce le validează autenticitatea.

Vom prezenta, deci, în acest capitol, ceea ce este reprezentativ din aceste înregistrări, încercând, pe cât posibil, să evităm orice fel de adaosuri sau interpretări în afara originalului.

Cerurile spun slava lui Dumnezeu

Specificul vieţii duhovniceşti a Părintelui, căpătâiul strădaniilor sale încă din tinereţe şi exerciţiul spiritual de zi cu zi, până la sfârşitul său, a fost ceea ce dumnealui numea ,,cugetarea la nevăzute”. Este acea contemplare a lui Dumnezeu din făpturi, despre care vorbesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi pe care ne îndemna mereu s-o deprindem şi noi.

Ne spune Sfântul Vasile cel Mare: ,,… să dăm crezare lui Moise, care a spus: ,, A făcut Dumnezeu cerul şi pământul” şi să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel Care-i mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu mulţimea puterii Sale.”[11]

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul: ,,… Dumnezeu, Care e în măsură infinită mai presus de totul, fiind totul în toate, va fi numai El singur văzut de cei curaţi la înţelegere, când mintea, culegând contemplativ sensurile lucrurilor, va ajunge la Dumnezeu Însuşi, ca la cauza, începutul şi scopul ultim al naşterii şi devenirii tuturor şi ca la sânul adânc şi nedepărtat al întregului cuprins.”[12]

Cei care au trecut pe la scaunul de spovedanie al Părintelui au văzut, desigur, mulţimea de fotografii cu reprezentări ale Universului, ale galaxiilor, ale stelelor, sau ale unor spaţii geografice mari, multe dintre ele vizitate de dânsul de-a lungul timpului. Ele erau mereu atârnate în jurul scaunului de spovedanie, pentru ca, prin privirea la ele, Părintele să contemple cu uşurinţă pe Cel neajuns şi necuprins.

Apoi, oricine putea remarca cu uşurinţă faptul că, atunci când spovedea, avea întotdeauna în faţa ochilor un spaţiu deschis, astfel încât putea cuprinde cu privirea imaginea cerului, a orizontului, a nesfârşitului. Îndeosebi în ultimii șapte ani din viaţă şi-a găsit cel mai potrivit loc din curtea mânăstirii pentru a-şi aşeza foişorul în care avea scaunul de spovedanie pe timpul verii; pe acel loc i-a fost apoi făcut mormântul, unde aşteaptă pe Cel contemplat, până la A Doua Venire. Câte întâlniri şi împreună vorbiri cu Dumnezeu ale acestui suflet sensibil şi bun vor fi fost acolo, de vreme ce, foarte adesea, şi iarna prefera să stea în acel foişor, deşi sănătatea îi era atât de şubredă, iar frigul îi făcea rău!

Am păstrat pe casetă audio una dintre convorbirile cu obştea, din toamna anului 1994, în care Părintele a încercat, cum şi de atâtea alte dăţi a făcut-o, să insufle dragostea şi admiraţia maicilor pentru Dumnezeu, prin înţelegerea minunatelor taine ale creaţiei.

,,Eu vreau ca fiecare, aşa cum avem timp pentru mâncare, pentru somn, pentru ştiri, să ne facem timp, o jumătate de oră pe zi, pentru a cugeta la nevăzute. Fie că poate cineva sau nu poate să cugete, să caute să-şi facă timp pentru asta; chiar de se chinuie jumătatea aceasta de oră pentru a cugeta, şi nu reuşeşte să facă asta decât un sfert de oră, tot este de folos. Dar jumătate de oră fiecare trebuie să caute să-şi întrerupă treaba, sau somnul, sau orice altceva consideră, pentru a putea gândi în timpul acesta la nevăzute.

Frăţiile voastre n-aţi citit prea multe, căci sunteţi şi copii, şi n-aţi avut nici ocazia. Eu am citit foarte mult în viaţă, şi despre religie, şi despre filozofie, şi despre aştrii cereşti, şi cunoscând toate lucrurile astea nu-i o greutate prea mare pentru mine să cuget la ele. Cine nu are experienţă crede că este greu.

Vedeţi, Dumnezeu spune acolo, în Biblie, că toată creaţia trebuie să-L laude: ,,toată suflarea să-L laude pe Domnul!”[13]. Soarele, luna, stelele, apa, vântul şi toate câte sunt minunat făcute de Dumnezeu, dau mărturie despre slava Sa şi ne ajută pe noi să-L cunoaştem şi să cugetăm neîncetat la El. Eu doresc ca, cine poate şi are voinţă, să se trudească, şi are să înveţe această cugetare.

În viaţa mea, când am avut timp, am citit foarte mult despre lucrurile acestea cereşti, şi fiindcă mi-au fost dragi le-am înregistrat, le-am scris, şi sunt de mare folos pentru cugetarea la cele nevăzute. Spre exemplu, iată ce mi-am notat eu din mai multe cărţi:

Şase miliarde de ani merge lumina până la o galaxie. Închipuiţi-vă ce depărtată este această galaxie, dacă lumina, cu viteza ei atât de mare, aşa  cum este ea măsurată de către fizicieni, merge până la ea şase miliarde de ani. Iar galaxia există, pentru că ea este văzută de către astronomi cu aparatele speciale, iar mişcarea galaxiilor în spaţiul cosmic produce şi zgomot, înregistrat tot cu aparatele astronomice.

Soarele, Luna, cele nouă planete, între care şi Pământul pe care trăim noi, alcătuiesc Sistemul Solar, şi fac parte, alături de alte stele şi corpuri cereşti, dintr-o galaxie. Iar galaxia noastră este străbătută de la un capăt la altul de o rază de lumină în 70 de milioane de ani. Gândiţi-vă cât de mare este numai galaxia noastră!

Diametrul celei mai mici galaxii este de o mie de ani lumină.

Până acum sunt descoperite peste un miliard de galaxii. Deci, nu o mie, nu un milion, ci peste un miliard de galaxii!

Într-una din galaxii sunt 180 miliarde de stele. Stelele pe care noi le vedem pe cer apar mai mici decât Soarele, pentru că sunt foarte departe de noi, în comparaţie cu Soarele, dar, în realitate, ele sunt mult mai mari şi mai fierbinţi decât el. Toate au foc în ele; numai Luceafărul este o stea strălucitoare şi frumoasă, dar fără foc în ea. Din cauza asta el nici nu clipeşte pe cer, fiindcă numai stelele cu materie incandescentă clipesc.

O stea are temperatura de până la 100 000°C. Vă gândiţi câtă căldură are ea?! O stea pe care noi o vedem pe cer emană atâta căldură într-o zi, cât Soarele într-un milion de ani.

O stea albă este de 10 000 de ori mai fierbinte decât Soarele.

Cea mai rece stea are 2000°C.

O stea este de 100 milioane de ori mai strălucitoare decât Soarele. Gândindu-vă la această strălucire de neimaginat, întrebaţi-vă cum a făcut Dumnezeu asta, şi cu cât mai strălucitor trebuie să fie El.

Cea mai îndepărtată stea, care poate fi văzută cu aparatele astronomice actuale, se află la distanţa de 2 miliarde de ani lumină de Pământ. Zgomotul cel mai îndepărtat din spaţiul cosmic, care poate fi înregistrat cu aparatele la ora actuală, se află la distanţa de 30 miliarde de ani lumină.

O stea de dimensiuni mici este de mii de ori mai mare decât Pământul. Cea mai mică stea este de 30 000 de ori mai mare ca Pământul.

Soarele este mai mare decât Pământul de 1 300 000 de ori. Cât de mare este Pământul, pe care noi îl cunoaştem de la lecţiile de geografie, şi pe care ni-l imaginăm mai uşor cu ajutorul atlasului geografic şi al globului şcolar! Dar Soarele?! Iar Soarele este de mărime mijlocie faţă de alte stele.

Luna, satelitul natural al Pământului, este mai mare decât Europa. Vă daţi seama de la şcoală cât de mare este Europa, ca să vă puteţi imagina şi suprafaţa aproximativă a Lunii. Iar pe Lună este un relief asemănător cu cel de pe Pământ: munţi, văi, un fel de albii ca ale râurilor, dar lipsite de apă. Pe Lună sunt gropi mari cât jumătate din suprafaţa României.

Ştiind lucrurile astea te gândeşti aşa: Cine le-a făcut? Cine le-a dat viteza şi traiectoria fiecăreia în parte? Iar răspunsul nu poate fi decât: Dumnezeu! Şi Îl lauzi pe El, te cutremuri de El. Astronomii, care întocmesc şi calendarele, se conduc după stele, urmărindu-le îndeaproape mişcarea de-a lungul timpului. Astfel s-a constatat că, la mii de ani, nici o stea nu greşeşte nimic în drumul ei, nu deviază. Ci toate merg cu mare precizie. Cine le conduce pe ele? Dumnezeu!

Dacă totul este atât de mare şi de minunat întocmit ne întrebăm: Cine le-a făcut aşa, şi în cât timp le-a făcut? Într-o secundă! Pământul este făcut de Dumnezeu într-o secundă, chiar dacă scrie în Carte că în șapte zile. Pentru că El numai a gândit să facă totul, şi s-a făcut. Iar gândul Său a fost de o secundă.

Prin astea vă puteţi da seama cum Îl poţi admira pe Dumnezeu din creaţia Sa. Vreau să-L văd pe Dumnezeu Cel nevăzut?! Mă gândesc că, de vreme ce a făcut Soarele, e mai mare ca Soarele. Dacă Soarele este foc, înseamnă că El este mult mai puternic decât Soarele. Şi-atunci, din astea putem vedea pe Dumnezeu, pe Cel pe Care trebuie să-L admirăm şi să-L lăudăm.

Şi prin celelalte putem admira pe Dumnezeu: ne gândim la rai, la iad, că există îngeri buni şi diavoli, etc. Dar pe acestea nu le ştim foarte bine, în timp ce creaţia lui Dumnezeu poate fi văzută, cercetată şi cunoscută de către toţi. De exemplu, cine nu ştie de stele, de Soare, de Pământ?!

Iar Acest Dumnezeu, Care-a făcut tot Universul, ne-a făcut şi pe noi, din nimic. Toată creaţia Sa nu a fost făcută decât pentru noi, ca să ne bucurăm de ea şi să-L slăvim pe Creator. Adică Dumnezeu, aşa de mult ţine la om, că uite cât de multe lucruri a făcut pentru el! Atunci noi trebuie să-L respectăm pe Dumnezeu şi să avem şi frică de El, adică să nu-L supărăm. Cu orice fel de păcat noi supărăm puterea aceasta dumnezeiască infinită. Dacă toate lucrurile astea imense sunt făcute de El cu atâta uşurinţă, şi le conduce şi are grijă de ele cu atâta precizie, atunci cu cât mai mult ştie Dumnezeu totul despre noi, oamenii! Dacă eu gândesc acum ceva, Dumnezeu ştie ce-am gândit. El are ochii la inima tuturor şi la gânduri. Iată cum Dumnezeu ştie totul!

Noi, călugării, suntem aceia pe care i-a chemat Dumnezeu cu cea mai scumpă chemare de pe faţa pământului. Scrie într-o carte că, cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu vor sta feciorelnicii. Va să zică, vom avea cea mai mare cinste în faţa lui Dumnezeu când vom muri, dacă vom respecta legile Lui. Aşa că, trebuie să mă ascultaţi pentru ca să ne şi ajute Dumnezeu. Căci scrie în Carte: ,,Multe sunt necazurile drepţilor, dar din ele toate Domnul îi va izbăvi.”[14] Dumnezeu ne dă şi necazuri, dar ne poate şi scăpa din toate. ,,Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, dar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele.”[15] ,,Tot binele” înseamnă sănătate, viaţă, bucurii, ferire de necazuri. Tot binele va fi pe capul nostru, dacă noi căutăm Împărăţia lui Dumnezeu.

Mai este un lucru: când o persoană iubeşte pe cineva, tot timpul se gândeşte la el, fără greutate. Care este prima poruncă? Să iubim pe Dumnezeu din toată puterea! Atunci, dacă cineva nu poate să se gândească la Dumnezeu, înseamnă că nu ţine la El, nu-L iubeşte. Dar este o obligaţie ca tot omul să înceapă cu Dumnezeu, adică la El să se gândească mai mult, faţă de celelalte de pe faţa pământului, pe El să-L respecte, pe El să nu-L supere. Gândiţi-vă, Acel Dumnezeu infinit de mare câtă fericire poate da unui om! Iar dacă cineva uită de El, e nepăsător, atunci câtă pagubă poate să ia de la Dumnezeu!

Gândiţi-vă şi aşa: Dumnezeu este bun, dar tot El a pregătit şi pedeapsa veşnică pentru păcătoşi. Câtă lume aruncă Dumnezeu în chinurile veşnice? Foarte multă! Puţini merg la bine, restul, foarte mulţi, au parte de focul iadului. Pe cât timp sunt aruncaţi păcătoşii în Iad? Scrie într-o carte: atâţia ani va avea omul în lumea cealaltă, câte fire de nisip are pământul, şi mai mult decât atât! Şi pentru ce stau oamenii în chinuri veşnice? Pentru 10-20 de ani de păcate şi plăceri. Ce au făcut îngerii? O greşeală, nu mai multe: s-au trufit în gândul lor! Pentru asta, Dumnezeul Cel bun şi puternic i-a blestemat şi s-au făcut draci. Putea Dumnezeu să zică: ,,aţi făcut o greşeală, staţi o mie de ani în foc, şi pe urmă înapoi”; că focul este o pedeapsă grea. Şi să stea cineva un minut într-un cuptor aprins este groaznic. Dar, iată cum, Dumnezeul Cel bun aruncă pe îngerii trufaşi în focul cel nesfârşit, pentru o greşeală.

Ca să vă gândiţi la nevăzute este foarte de folos a cugeta mai mult la Dumnezeu-Tatăl, deşi nu sunt trei Dumnezei, ci Unul în trei Feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dar mintea omului este foarte lipită de pământ şi nu cuprinde cu uşurinţă lucrurile mari ale creaţiei. Dacă se gândeşte la Hristos, numaidecât îşi imaginează cum a trăit pe pământ, cum i-a mustrat pe farisei, cum învăţa mulţimile, cum a făcut ordine în templu, şi toate celelalte, care coboară mintea la cele de pe pământ. Dar când se gândeşte la Tatăl ceresc, atunci nu mai are legătură cu pământul, şi este mai uşor a contempla. Iar începutul acestei contemplaţii este aşa: Îţi pui întrebarea: „Este Dumnezeu?” – Este! Pentru că toată ştiinţa omenească nu a putut face un fir de nisip din nimic. El a făcut toate lucrurile. Deci, te întrebi: „Cât este de mare Dumnezeu?” – Este fără margini, nesfârşit. Dacă aşa-i de mare viteza luminii, şi ea merge miliarde de ani şi nu dă de capătul Universului, cu cât mai nesfârşit este Dumnezeu! Pe urmă îţi aduci aminte de cuvintele rugăciunilor Bisericii, unde se spune că Dumnezeu pe toate le umple, adică nu este loc unde Dumnezeu să nu fie.

Dacă nu vă puteţi gândi la lucrurile astea, este foarte bine să faceţi şi altfel legătura cu cerul: vă gândiţi la Maica Domnului, la sfinţi, la îngeri, la rai, la iad, la diavoli, la orice astfel de lucruri duhovniceşti, iar cu timpul veţi putea cugeta şi la celelalte. Dar până atunci vă puteţi gândi la cele cereşti, prin comparaţie cu cele pământeşti, astfel: dacă parfumul miroase atât de frumos, dacă florile de pe pământ sunt aşa minunate, cu cât mai frumoase trebuie să fie cele din cer, din rai. Şi aşa, ne gândim cum putem ajunge, cu mila Maicii Domnului, să ne bucurăm şi noi de acea fericire veşnică, alături de toţi sfinţii lui Dumnezeu.”

Despre Sfânta Liturghie şi Spovedanie

,,Preotul este sublim în două momente, este sublim în scaunul duhovniciei şi în faţa Sfântului Jertfelnic.”[16]

Într-adevăr, lucrurile sublime le iubea şi le făcea Părintele: ,,Cele mai mari bucurii le am la Sfântul Altar, dimineaţa, la Sfânta Liturghie. Acolo se repetă Taina Întrupării de acum 2000 de ani, în fiecare zi. Şi asta prin intermediul mâinilor preotului. Apoi, Spovedania îmi dă bucurii pentru că scap oamenii de păcate, îi ajut să poată intra în rai.

– Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre Sfânta Liturghie şi despre Sfânta Împărtăşanie-Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos!

– Din câte rugăciuni sunt pe faţa pământului, Sfânta Liturghie este cea mai mare şi îmblânzeşte pe Dumnezeu-Tatăl ca să nu-şi reverse mânia peste oameni pentru atâtea păcate. Pentru ca oamenii să înţeleagă, chiar dacă nu cunosc religia bine, voi explica astfel: în Betleem, Maica Domnului a născut acum 2000 de ani pe Hristos. Preotul care face Sfânta Liturghie repetă aceeaşi întâmplare, prin gura lui, prin mâna lui, prin darul Preoţiei, prin puterea Sfântului Duh. Ce s-a întâmplat în Betleem când S-a născut Hristos, se întâmplă la fiecare Liturghie. Vă gândiţi pe Cine face preotul la Liturghie? Pe Hristos! Cine-i Hristos? Dumnezeu! Câţi dumnezei sunt? Unul, în trei ipostasuri! Atunci, preotul la Liturghie Îl face pe Cel care a făcut pământul, luna, stelele, soarele şi toate galaxiile. Dacă pământul este aşa de mare, apoi Dumnezeu, Care a făcut pământul, este cu mult mai mare, pentru că altfel nu-l putea face. Hristos de la Liturghie, El este Acela Care a făcut toate; vă gândiţi, deci, ce lucru mare este Sfânta Liturghie?!

Când preotul dă Sfânta Împărtăşanie, spune: ,,Cred Doamne şi mărturisesc, că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu… Încă cred că acesta este Trupul Tău, şi Acesta este Sângele Tău…”. Va să zică, cine este Acel din linguriţă? – Cel pe care L-a născut Maica Domnului, Cel care a făcut cerul şi pământul, piatra, copacii, oamenii, stelele, întreg El este acolo. Numai pentru mintea noastră este cuprins cu vederea ochilor trupeşti. Dar Dumnezeu este aşa de mare, cum spune la rugăciunea Împărate Ceresc, ,,Cel ce pretutindeni eşti”. Adică, nu este un milimetru în care să nu fie Dumnezeu.

– În zi de mare sărbătoare religioasă, dacă omul este dator a fi la serviciu, cum să facă: să participe la Sfânta Liturghie, sau să-şi îndeplinească obligaţiile de  serviciu?

– Esenţa Sfintei Liturghii durează o jumătate de oră. Cine nu poate lipsi mai mult de la serviciu, să vină la slujbă de la Sfintele Daruri (Vohodul Mare) până la Axion (Cuvine-se cu adevărat…). În timpul acesta este de mare folos să lase orice şi să vină. Şi, mai mult decât toate, să fie prezent la Epicleză, atunci când strana cântă: ,,Pe Tine Te lăudăm…”, care durează câteva minute, pentru că atunci este Prefacerea, sfinţirea darurilor.

– Ce înseamnă o pregătire bună pentru primirea Sfintei Împărtăşanii?

– Întâi şi-ntâi lăsarea [spovedirea] a toate păcatele, şi apoi atenţie să nu aibă ură pe cineva. De asta zice Biserica: ,,Sfintele (adică Împărtăşania), sfinţilor!” Dumnezeu este Sfânt, şi Se dă sfinţilor! Chiar dacă omul nu este sfânt, măcar să meargă pe drumul sfinţeniei.

– Dacă un om se spovedeşte, dar moare înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie, are şanse de mântuire?

– Este posibil să aibă parte de mila lui Dumnezeu. Omul, de la vârsta de 5 ani şi până când moare, face milioane de păcate. Iar Dumnezeu, cu mila Lui, a lăsat pentru mântuirea noastră portiţa asta de iertare şi de ridicare, Spovedania. După cum spune Cartea, dacă un om s-a spovedit, i s-au dezlegat păcatele: ,,…oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer.” Crezând acest cuvânt al lui Dumnezeu, după Spovedanie omul se simte ca un copil care n-a făcut nici un păcat, se simte curat. Dar numai dacă Spovedania este făcută cu scopul şi cu gândul de a nu mai face păcate. Primul lucru este voinţa de a nu mai face.

– De exemplu, un bolnav s-a spovedit ziua, iar a doua zi urma să primească Sfânta Împărtăşanie, dar noaptea a murit. Noi credem că el s-a mântuit.

– Dacă a avut credinţă, dacă a crezut cu adevărat, s-a mântuit. Contează mult şi faptele omului dinainte, căci pocăinţa nu trebuie lăsată pe ultimul moment, Biserica nu o recomandă. Şi-l mai ajută să se mântuiască Sfintele Liturghii, milosteniile, parastasele. Prin mila lui Dumnezeu, se poate mântui.

– Cum se administrează Sfânta Împărtăşanie unei persoane mature, care nu are o concepţie prea clară despre această Taină?

–  Trebuie atenţie, ca să ştim scopul pentru care vrea Sfânta Împărtăşanie. Dacă nu ştie ce este Împărtăşania, este mai bine să se amâne.

Există şi rânduiala canoanelor, care au rolul de a vindeca sufletul omului; trebuie împlinite şi ele într-o oarecare măsură, fiindcă toate canoanele sunt făcute de Duhul Sfânt.

Principalul este să vadă preotul ce boală [sufletească] are omul respectiv şi să-l ajute să reducă din păcate. Scopul canonului este să vindece de păcat.

Dacă omul caută mântuirea, el primeşte canonul dat de preot şi vine apoi, mai târziu, iar dacă n-a mai repetat păcatul, primeşte şi Sfânta Împărtăşanie.

Dar dacă el nu caută mântuirea, nu primeşte nici un canon al preotului, atunci preotul îi poate spune şi aşa: ,,eu nu te împărtăşesc, nici nu te leg, căci cu dumneata nu ştiu bine ce va fi.” Doar îi dă dezlegarea de păcatele spovedite. Asta ca să nu moară cumva legat de preot, căci dacă-l leagă, el nici nu ştie ce-i aceea legătură de preot, şi atunci n-ajută la nimic.

– Ce rol are spovedania regulată în viaţa creştinilor de astăzi?

– Mântuirea întotdeauna vine prin iertarea păcatelor.

Dacă cineva vrea să capete mântuirea, să scape de focul iadului şi să ajungă în rai, Dumnezeu i-a pus nişte legi. Şi legile acestea spun că este obligatoriu ca omul să se spovedească cât se poate de des, măcar o dată pe an, dar mai recomandat este să se spovedească în fiecare post. Chiar dacă nu se împărtăşeşte, că nu merită, spovedania tot ajută la mântuire. Dacă omul caută mântuirea; dacă nu, spune că n-are nici un păcat, că n-a omorât pe nimeni şi atunci merge aşa până la moarte.

– Cum trebuie să fie făcută spovedania, cum trebuie să se pregătească un creştin adevărat pentru spovedanie?

– Din câte înţeleg eu, lumea care se spovedeşte, în general, 75% ascund păcatele la spovedania în oraşe sau sate, de ruşinea preotului, că se întâlnesc mereu cu el. Aproape că preferă să moară aşa, cu păcate, decât să le spovedească, pentru că se întâlnesc cu preotul şi le este ruşine. Atunci, aleg să se ducă undeva mai departe şi să spună toate păcatele pe care nu le-au spus în viaţă. Din experienţa mea, mi-am dat seama că, cei care vin aici spun corect 95% din păcate, poate 5% să le ascundă; fiind întrebaţi, ei spun că nu le-au spus până atunci pentru că preotul nu i-a întrebat.

Garantarea iertării păcatelor este ca omul să-şi spună păcatele. Căci scrie în cartea de spovedanie: ,,de va ascunde cineva ceva, toate păcatele îndoit le va avea.”. Dacă nu este sincer şi ascunde păcatele, în loc să-i fie iertate, se dublează. Dacă un om a făcut un păcat şi nu spune: ,,da, l-am făcut!”, ci spune: ,,poate l-am făcut”, atunci el ascunde ceva. Iar cartea de spovedanie spune că păcatul se iartă atunci când preotul îl înţelege. Deci penitentul trebuie să spună sincer şi clar păcatul spre a-i fi iertat. Iar păcatele spuse o dată în viaţă la un preot nu se mai spun altă dată, la alt preot. Când va fi întrebat despre păcate deja spovedite şi nemairepetate să nu spună minciuni, să nu spună că nu le-a făcut, ci să zică: ,,Părinte, le-am făcut, dar le-am spovedit.”

Păcatele principale să le spună omul pe înţeles, să nu ascundă ceva. Scrie într-o carte, ,,Mântuirea păcătoşilor”, că patru femei au ascuns câte ceva în spovedanie. Au avut o viaţă ca de sfinte, s-au căit şi în căinţa lor s-au gândit aşa: să facă numai fapte bune şi Dumnezeu le va ierta. Dar viaţa lor sfântă n-a folosit la nimic, tot în iad s-au dus, pentru că ascunzând păcate la spovedanie toate li s-au dublat.

-Gândurile cum pot fi spovedite, în aşa fel încât să nu fie tulburat duhovnicul?

-Să se spovedească astfel ca preotul să înţeleagă. Adică, dacă un tânăr se gândeşte la pofte trupeşti, să spună aşa: ,,Mă gândesc la pofte trupeşti cam atât timp pe zi.” Nu să spună numai: ,,Am avut gânduri trupeşti.” Pentru că unul se gândeşte un minut, altul trei ore… Şi atunci, dacă nu spune cam cât a gândit, păcatul acela este ocolit, este ascuns, şi nu este garantată iertarea lui.

-Dacă avem păcate vechi, pe care nu ni le amintim cu claritate?

-Păcatele mari nu se uită. Iar tot ceea ce omul a uitat, Dumnezeu iartă fără spovedanie. Numai pe cele care se ascund la spovedanie nu le iartă.

-Sunt unele păcate subţiri…

-Se spun la preot aşa: ,,Fără să vreau, îmi vin nişte gânduri urâte. Mă lupt, dar nu le pot birui.” Cum se fac, aşa se spovedesc.

-Unii creştini sunt deranjaţi de anumite întrebări ale duhovnicului, pe care le consideră nepotrivite. Este vorba, mai ales, de acele întrebări care se referă la păcatele împotriva firii. Ce le răspundeţi?

-Păcatele împotriva firii sunt păcatele acestea grele, pe care Însuşi Dumnezeu le-a pedepsit tare, adică cele ce se făceau în Sodoma şi Gomora. Sunt păcate neobişnuite, nu ale firii, ci ale îndrăcirii. Pe acestea, Dumnezeu le-a pedepsit cu foc din cer, adică a venit şi le-a luat cu foc de pe pământ, n-a mai aşteptat să vină moartea. Aceasta înseamnă că sunt păcate pe care Biserica le condamnă în mod deosebit, şi pe acestea este necesar a le spune. Nicidecum nu înseamnă că, dacă nu sunt ale firii, pot să treacă nespovedite. Căci Dumnezeu S-a supărat mai  mult pentru păcatele acestea, ale nefirii, decât pentru păcatele celelalte, ale firii.

Şi dacă cineva caută motive, că nu sunt întrebările acestea în carte şi le face preotul din capul lui, cărţile bisericeşti arată toate întrebările pe care trebuie să le pună preotul. Şi atunci, împotriva cărţii nu poate să stea nimeni, decât necredincioşii sau ateii, cei care nu cred în Dumnezeu.

-Am auzit despre o practică aparte a unor persoane, anume că îşi mărturisesc păcatele în gând, în faţa icoanelor, fără ca să se mai spovedească în faţa preotului. Ce ne puteţi spune în legătură cu  această practică? Ce rol are preotul în Taina Sfintei Spovedanii?

-Dacă la un tribunal, un hoţ spune în gând ce-a făcut, judecătorul n-a înţeles nimic. Iar păcatul se iartă atunci când preotul înţelege păcatul, fiindcă Spovedania este tot un scaun de judecată, în faţa căruia omul se vădeşte singur ca fiind păcătos, preotul fiind martorul acestei mărturisiri în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu îi dă iertarea omului prin mâinile şi cuvintele preotului-martor al spovedaniei, pe baza cuvintelor dumnezeieşti care spun: ,,Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer.”[17]

Bazându-ne pe aceste cuvinte dumnezeieşti-că Dumnezeu minciuni nu spune, minciuna este de la diavol- suntem încredinţaţi că doar preotul dă dezlegare de păcate, cu garanţia de sută la sută, nu de nouăzeci şi nouă la sută.

-O condiţie a Sfintei Spovedanii este părerea de rău pentru păcatele săvârşite, căinţa sinceră şi hotărârea de a nu mai păcătui. Care este importanţa lor  în Taina Spovedaniei?

-Orice om care se spovedeşte, vine întâi şi-ntâi pentru că îl roade conştiinţa, adică este necăjit, caută o portiţă de scăpare, de iertare, de încurajare, că este descurajat de atâtea păcate, când ştie că moartea vine şi se va duce în iad. Şi atunci, el vine cu gândul acesta, ca să spună păcatele şi să le ierte Dumnezeu. Iar preotul îl învaţă: ,,după ce le-ai făcut şi le-ai mărturisit, osteneşte-te să nu le mai faci!” În felul acesta, omul câştigă ceva, chiar dacă nu totul; până la urmă, chiar dacă le mai repetă, spovedindu-se mereu încheie cu mulţumire, mulţumirea sufletească.

-Este bine să amâne spovedania o persoană care, deşi are păcate mari, nu are suficientă căinţă în suflet pentru că le-a făcut?

-Chiar şi aşa făcută, spovedania tot ajută. Dacă nu este căinţă şi este spovedanie, tot ajută ceva.

-Dacă un om trăieşte o mare pocăinţă, dar nu merge la spovedanie, are şanse de mântuire?

-Este foarte periculos pentru mântuire!

Mântuirea nu este lucrarea omului, este lucrarea Duhului Sfânt. Iar la Spovedanie Duhul Sfânt este Cel ce şterge păcatele oamenilor, prin punerea mâinilor preotului şi prin rugăciunea rostită de către el. Spovedania este una din Tainele Bisericii. Dumnezeu a lăsat pe preoţi să lege şi să dezlege păcatele oamenilor.

Dacă Biserica are această portiţă de a scăpa de păcate, prin spunerea lor şi prin iertare, de ce s-o ocolească omul?!

Când omul face un păcat şi nu apare căinţa imediat, este bine să amâne spovedania?

-Trebuie să se spovedească repede! Dacă nu are căinţă, înseamnă că este obişnuit să facă păcatul respectiv. Uneori, poate fi vorba despre un păcat pe care l-a făcut toată viaţa şi atunci nici iertarea nu e garantată.

-Un alt  aspect al Spovedaniei este canonul, sau epitimia. Care este rolul canonului de pocăinţă, pe care preotul îl dă celui ce se spovedeşte?

– Dacă păcatul este făcut recent, ca să poţi să-l apropii pe om de Sfânta Împărtăşanie, îi dai anumite pedepse: ori post, ori milostenie, sau să facă mai multe fapte bune.

Dacă un om a făcut un păcat, şi-l opreşte Biserica 7 ani de la Sfânta Împărtăşanie, dacă eu îi dau să facă post, milostenie, rugăciuni, la fiecare astfel de lucruri bune Biserica îmi dă voie să-i iert câte un an, cu condiţia să nu mai repete păcatul. Astfel, în loc de a-l opri pe om de la Împărtăşirea cu Hristos 7 ani, îl opresc 2 ani, sau un an. Dar dacă repetă păcatul, canonul nu-l ajută cu nimic; asta-i prima condiţie, să nu mai repete păcatul, nu numai să-l spovedească. Dacă azi l-a spovedit şi mâine îl face din nou, nu prea e garantată iertarea, mai ales la păcatele mari.

-Ce reprezintă colecţia de canoane a Sfinţilor Părinţi, sau Pravila cu ajutorul căreia preotul stabileşte epitimia pe care o dă la Spovedanie? Cum se foloseşte preotul de aceste canoane?

-Din condamnarea Bisericii, adică din canoane, se înţelege mărimea şi gravitatea fiecărui păcat. De pildă, curvia este canonisită cu oprire de la Sfânta Împărtăşanie pe timp de 7 ani, preacurvia pe timp de 15 ani, avortul pe timp de 20 de ani. Prin aceste canoane ne orientăm şi-i arătăm omului ce păcat greu a făcut: minciuna este una, iar o crimă este altceva. Preotul îi arată în carte, îi spune, şi omul înţelege ce păcate a făcut el în viaţă, iar în felul acesta ştie cât de mult trebuie să-i pară rău, să se căiască şi să nu mai facă.

Preotul să înţeleagă lucrul acesta: el trebuie să caute vindecarea oamenilor care se spovedesc, asemenea unui doctor iscusit. Dacă un doctor spune că o anumită rană trebuie să stea legată o lună, dar ea s-a vindecat în două săptămâni, atunci o dezleagă mai devreme.

Aşa şi preotul, se orientează mai întâi, cât de tare ajută pedeapsa pentru vindecarea omului. Dacă omul este hotărât să nu mai facă păcatele, atunci aceluia îi dă o pedeapsă mică. Dacă spune că nu le poate lăsa şi le face în continuare, pe acela preotul mai degrabă îl lasă, sub ameninţarea că va ajunge în iad, căci nu mai ajută nici canoanele, nici alte pedepse, fie ele uşoare sau grele.

Important este ca omul să se vindece şi să-i spună preotului gândul şi hotărârea sa de a nu mai păcătui. Iar dacă cumva nu-i spune clar preotului acest gând şi această hotărâre a sa, atunci preotul îl mai amână cu Sfânta Împărtăşanie. Cu spovedania nu-l amână, ci îl spovedeşte, îi arată canonul pe carte, nu-i dă pedeapsă mare, ca să-l poată încuraja, să nu deznădăjduiască.

Importantă este vindecarea, nu pedeapsa. Dacă îi dă o mie de metanii pe zi, iar el face şi o mie de păcate, nu ajută la nimic această pedeapsă. Iar dacă trebuie să-i dea, după canoane, oprire pentru 15 ani de la Sfânta Împărtăşanie, iar omul se vindecă şi într-o jumătate de an de acel păcat, preotul îl opreşte numai un an sau doi. Astfel, îi uşurez pedeapsa, după cum îmi spune cugetul că s-a vindecat de acel păcat, pe care l-a făcut, poate, toată viaţa.

Pentru vindecarea omului, mă orientez nu cât trebuie să-l pedepsesc, ci mai simplu: să-l determin să nu mai facă păcatul. Într-o carte am citit că un sfânt L-a întrebat pe Dumnezeu: ,,De ce intră, Doamne, oamenii în iad? –Nu pentru că nu au făcut bine, ci pentru că au făcut rău, i-a răspuns Dumnezeu.” Acesta este primul lucru: omul să nu mai facă rele, şi raiul îi este garantat. Iar dacă a făcut rele şi nu s-a spovedit, chiar de ar face fapte bune, raiul nu mai este garantat.

-În ce condiţii poate preotul să mai reducă din canonul dat la spovedanie?

-Pe baza aspectelor arătate mai înainte. Dacă omul merită o pedeapsă cam mare pentru păcatele grele, atunci eu îi spun: ,,Mata n-ai postit toată viaţa; ţine de acum miercurea şi vinerea post, nu mai mânca de dulce, mai ales carne sau peşte. Dacă poţi, şi ai posibilitatea, caută şi fă milostenie mai mult ca înainte!” Astfel, eu îi pun nişte condiţii din acestea, pe care  mi le recomandă cartea, şi la orice condiţie acceptată îi pot scădea câte un an. Dar de ce îi pun eu omului aceste condiţii? La nimic nu mă orientez mai mult, decât să-l vindec, să nu mai facă păcatele, mai ales cele mai mari.

-Ce sfat daţi unei persoane care a păcătuit mult după ultima spovedanie şi nu s-a mai spovedit timp de 2-3 ani, deşi înainte se spovedea regulat? Evită spovedania de frica duhovnicului, pentru că ultima dată a primit canoane aspre, pe care nu le-a împlinit.

-Să schimbe duhovnicul! Dacă nu schimbă duhovnicul, nu va face o spovedanie corectă, de frica pedepselor, a canoanelor.

-Nu credeţi că ar fi bine ca preoţii să mai uşureze puţin canoanele?

-Principală este vindecarea, nu canonul. Dacă omul face multe păcate, canonul nu ajută la nimic.

-O ultimă parte a Spovedaniei este iertarea păcatelor, care se dă de către preotul-duhovnic, prin cuvintele: ,,Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni să te ierte pe tine, fiule/fiică, şi să-ţi lase ţie toate păcatele tale. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu toată puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!” Cine este, de fapt, cel  care iartă păcatele? Ce rol joacă preotul, în această ultimă parte a spovedaniei?

-Numai Dumnezeu este bun şi numai El poate să ierte păcatele. Preotul ţine locul lui Hristos.

Când preotul, la Sfânta Liturghie, rosteşte cuvintele: ,,Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu…”, nu înseamnă că Sfânta Împărtăşanie este trupul său, al preotului; acestea sunt cuvintele lui Hristos, pe care le pronunţă preotul, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. La fel este şi la dezlegarea de la Spovedanie: ,,te iert şi te dezleg de toate păcatele tale…”. Preotul, prin darul Sfântului Duh, are această putere de a ierta păcatele. Însă, nu iartă în numele său personal, ci în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în numele Sfintei Treimi. Astfel, preotul ţine locul lui Dumnezeu, este un martor pe care Dumnezeu l-a lăsat să fie de faţă atunci când oamenii îşi recunosc păcatele cu care L-au supărat pe El. În cartea de spovedanie scrie: ,,Şi eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie [la Spovedanie].”[18]

-Cum trebuie făcută spovedania? E bine să fie spuse păcatele cu de-amănuntul, sau numai aşa, în mare?

-Păcatele trebuie spuse în rezumat, dar astfel încât preotul să înţeleagă tot. Şi trebuie adunate păcatele, să aibă înţeles. Căci dacă cineva s-ar apuca să spună: ,,în ziua de joi m-am întâlnit cu cutare, m-a înjurat şi mai erau 5 oameni acolo, când m-a înjurat; iar eu m-am supărat şi am zis cuvintele cutare…etc”, asta se cheamă un fel de roman, nu spovedanie! Dacă cineva vrea să spună păcatele din toată viaţa şi le-ar spune pe larg aşa, atunci înseamnă că trebuie să stea o zi întreagă, şi tot nu le-ar termina.

-Spovedanie corectă este să spui şi numărul aproximativ al repetării oricărui păcat şi modul lui de săvârşire?

-Cartea spune că, în cazul păcatelor mari, trebuie spus şi numărul, ca să se înţeleagă greutatea păcatului. Dar la cele mici nu-i nevoie, se spun în rezumat.

Să înţeleagă preotul păcatul. Atunci se iartă păcatul, când preotul l-a înţeles.

-Spovedania prin corespondenţă este validă? Cum se face dezlegarea, în acest caz, tot prin corespondenţă?

-Spovedania este bună. Dar iertarea nu se dă decât prin rostirea rugăciunii de dezlegare, cu mâinile pe creştetul penitentului, de către preotul care a citit spovedania.

-Ce înseamnă a fi duhovnic şi  a te comporta duhovniceşte cu fiii spirituali?

-Orice preot duhovnic este păstor de suflete; răspunde în faţa lui Dumnezeu de orice persoană care îi cere ajutor sufletesc. El ţine locul lui Dumnezeu, de asta a spus Hristos: ,,Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă;…”[19].

-Ce poate să-l facă pe un om să se apropie de Biserică, de preot, şi să-şi mărturisească păcatele?

-Dacă vrea cineva să fie fericit, trebuie să înceapă cu Dumnezeu, nu cu păcatele. Păcatul este de la diavol, şi diavolul niciodată nu a făcut vreun bine la vreun om, nu l-a făcut fericit. Dacă cineva vrea să fie fericit şi pe lumea asta, şi pe cealaltă, să fie cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Cel care dă fericire omului. Omul nu se poate ajuta, alţi oameni nu-l ajută prea mult, diavolul nu ajută, şi atunci, cine ajută sigur? Numai Dumnezeu!

Când este nemulţumit, omul trebuie să se gândească care păcate l-au depărtat de la credinţă. Pentru că, de la Botez, a pus jurământ în faţa Sfântului Altar, în faţa Bisericii, prin gura naşului, că se leapădă de satana şi de toate lucrurile lui şi se leagă cu Hristos. Să se gândească, aşadar, dacă a călcat jurământul acesta în faţa lui Dumnezeu; cât slujeşte lui Dumnezeu într-o zi, şi cât slujeşte diavolului. Dacă lui Dumnezeu Îi slujeşte 10 minute, un sfert de oră, iar pentru trup, pentru diavol, pentru păcate, cheltuie 10-12 ore, înseamnă că, mai degrabă slujeşte diavolului, decât lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu este milostiv cu păcătoşii, şi dă nenorociri. Atunci omul trebuie să înceapă a citi cărţile, căci din cărţi ia cunoştinţa; după ce citeşte, îi este drag să se roage, să se apropie de Dumnezeu, vine la biserică, iar apoi simte o mulţumire, e normal că-i mai fericit cu Dumnezeu, decât cu diavolul.

Pe măsură ce se apropie de Dumnezeu, omul are şi frica lui Dumnezeu, ştiind că El este nemilostiv la judecata viitoare cu cei păcătoşi. Pentru 10-20 de ani de păcate şi plăceri în lumea asta, sufletul se va chinui în lumea cealaltă miliarde de ani fără sfârşit. Dacă omul se gândeşte mult la lucrul acesta, intră frica, şi începe a se feri de păcate, căci ştie că trebuie să moară şi Dumnezeu va fi aspru la judecată cu cei păcătoşi.

Şi, bineînţeles, păcatele pe care le face, le spovedeşte la preot, pentru a-i fi iertate.

-Care este rolul şi importanţa părintelui duhovnicesc în viaţa creştină? Este bine ca oamenii să aibă un singur părinte duhovnicesc la care să se spovedească?

– Dacă omul poate să rămână la un singur duhovnic, este mai bine. În cartea de spovedanie scrie: ,,De vrei să te vindeci, caută un doctor bun!”.

Dar dacă pe un om nu-l ajută duhovnicul, are dezlegare de la Dumnezeu să-l schimbe. Căci unii duhovnici îi învaţă pe oameni să se ducă la petreceri, la distracţii, la băuturi, sau chiar la curvii, spunându-le că este necesar acest lucru. Atunci omul este obligat de Dumnezeu să-şi schimbe duhovnicul, pentru că acela nu mai este păstor, aşa cum s-a legat în faţa lui Dumnezeu. Iar de pleacă, să plece cu voia lui; dar de nu-i dă voie, decât să se ducă în iad, împlinind tot ce spune un astfel de duhovnic, atunci e mai bine să-l părăsească.

Nu este de folos, mai ales pentru un începător, să aibă un duhovnic care să-i spună: ,, Nu-i păcat dacă fumezi!” sau: ,,Nu-i păcat să desfrânezi cu o femeie, mai ales că eşti văduv, numai caută să nu strici familia femeii!”. De preoţi ca aceştia trebuie să se despartă omul care se spovedeşte. Face un păcat, dar nu prea mare, dacă pleacă la un alt duhovnic fără învoirea primului; însă, decât să rămână încărcat de păcate grele, tot e mai bine să-l schimbe. Este în cartea ,,Mântuirea păcătoşilor” o pildă cu o femeie care, de ruşinea preotului, ascundea un păcat mare pe care îl făcuse în viaţă. Iar când s-a ivit ocazia, trecând pe acolo un preot străin, s-a gândit: ,,Acest preot nu mă cunoaşte, nu mă mai întâlnesc cu el, mă duc să-i spun păcatele!”. Când se spovedea, un ucenic al preotului vedea cum, la fiecare păcat pe care femeia îl spovedea, ieşea din gura ei un şarpe. Adică, era plăcută spovedania. Iar la urmă, a scos capul un şarpe mare, care era păcatul acela ascuns de ani de zile. Însă ea tot nu l-a spus nici de această dată, iar şarpele a intrat înapoi în ea, împreună cu toţi ceilalţi care ieşiseră mai înainte. Dacă ea se spovedea complet la acest preot, deşi îşi părăsise duhovnicul, Dumnezeu îi primea pocăinţa. Dar nu a spus nici acum acel păcat greu, şi astfel a şi murit, ducându-se în iad.

Prin aceasta putem înţelege că, de mare nevoie, se poate schimba duhovnicul şi fără îngăduinţa lui. Dar este mai înţelept să se facă acest lucru cu voia sa.

-Care sunt roadele ascultării de duhovnic?

-A nu mai repeta păcatele este cel mai important rezultat al spovedaniei şi al ascultării de duhovnic. Şi astfel ajunge omul sută la sută în rai, chiar de nu face fapte bune multe, că nu are posibilitatea. Dar, întâi şi-ntâi trebuie să fie sincer în spovedanie, căci scrie clar în carte că, de va ascunde ceva, îndoit le va avea pe toate.

Aceasta este învăţătura Bisericii, şi tot ce este în Biserica Ortodoxă este lucrarea Duhului Sfânt. Când Hristos S-a înălţat le ceruri, a trimis pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli, iar aceştia, cu puterea Duhului Sfânt au făcut biserici, episcopi, preoţi şi legile bisericeşti, canoanele pe care le avem noi astăzi.

Ce spune Biserica este garantat, totul este adevărat, nici o literă nu este greşită. În Biserică nu există îndoială. Dacă se îndoieşte cineva în Biserică se afundă, ca Sfântul Petru în apă, şi se îneacă.

-Spune Sfânta Scriptură: ,,Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă;…”[20] Ascultarea de duhovnic poate fi selectivă, să asculte omul ceea ce crede că este bine, iar ce crede că nu este bine, nu ascultă?

-Cine ascultă mai mult de oameni decât de Dumnezeu, nu este vrednic de Dumnezeu. Dacă duhovnicul învaţă ceva omeneşte, nu-i bine să fie ascultat. Dacă el nu este corect, nu poate fi ascultat.

-Cine poate judeca dacă este sau nu este corect duhovnicul sau stareţul, dacă are omul un duhovnic sau un stareţ improvizat?

Nu putem greşi, atunci când noi considerăm că duhovnicul nostru nu este după Dumnezeu, şi facem numai ceea ce ne convine nouă? Nu putem fi ispitiţi de diavol cu încrederea în mintea proprie, în raţiunea noastră? La un moment dat putem considera că nu are dreptate în anumite lucruri, şi pe urmă ajungem să credem că nu are dreptate în nimic.

-Dacă am citit mult, atunci ştim să deosebim lucrurile omeneşti, de cele dumnezeieşti. Iar dacă nici duhovnicul n-are cunoştinţă, nici penitentul n-a citit, el vrea să facă un lucru bun, dar poate greşi. Cartea spune că neştiinţa este calea păcătuirii. Solomon a cerut minte, n-a cerut altceva, şi asta ce înseamnă? Să faci deosebire în toate lucrurile, ce este bun pentru mântuire şi ce este primejdios.

Cartea spune să ascultăm întâi de Dumnezeu, şi-apoi de oameni.[21] Şi mai scrie că este de folos să fim supuşi stăpânirilor.[22] Dar Sfântul Gheorghe de ce a fost omorât? Că n-a fost supus stăpânirilor!

Deci, nu ascultăm de duhovnic atunci când ne învaţă ceva rău, ci de Dumnezeu.

-În limbajul comun circulă o zicală populară: ,,Să nu faci ce face preotul, ci să faci ce zice el.”

-Aceste cuvinte sunt ale lui Hristos, adică din Evanghelie, când îi mustră pe cărturari şi pe farisei: ,,pe toate câte vă vor spune faceţi-le şi păziţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi, că ei spun, dar nu fac.”[23]

Dar Dumnezeu, când omul moare, nu-l întreabă de preot, îl întreabă de păcatele lui, şi n-are nici o importanţă asta, că preotul e bun sau e rău. Porunca este aceasta: ,,scoate mai întâi bârna din ochiul tău…”[24].

Preotul este om, ca noi toţi, şi, cum într-un sat sunt oameni buni, alţii sfinţi aproape, şi alţii foarte răi, la fel şi între preoţi, sunt şi buni, şi răi. Dar fără preot nu se poate, pentru că numai el botează, cunună, dezleagă păcatele oamenilor. Indiferent că-i naştere, că-i cununie, că-i moarte, că-i iertare de păcate, fără preot nu se poate. Iar Dumnezeu a lăsat ca harul preoţiei să lucreze la fel la orice preot, fie că este sfânt sau păcătos.

-De ce copiii nu se spovedesc, până la 5-6 ani?

-Fiindcă nu au minte şi nu pot să judece, iar Dumnezeu nu-i cere omului ceea ce nu ştie. Atunci când începe copilul a cunoaşte păcatele, începe spovedania. Un copil de 2-3 ani, dacă face un păcat, nu are păcat, şi-atunci nu-i nevoie să se spovedească. Când începe să înţeleagă îi cere Dumnezeu socoteală, şi e nevoie de spovedanie.

-Se transmit păcatele părinţilor asupra copiilor până la un anumit grad de rudenie? Şi dacă se transmit, cum se iartă, căci descendentul nu ştie ce păcate au făcut părinţii?

-Dumnezeu pedepseşte pe copil ca să amărască pe părinţi. Dacă părinţii fac păcate mari şi nu se pocăiesc, Dumnezeu, ca să-i amărască, poate să nenorocească pe copil, cu un accident, cu o boală, cu moartea, etc. Mânia lui Dumnezeu loveşte în ce au mai drag, dar nicidecum nu vor plăti copiii păcatele părinţilor. Dacă la o mamă îi este drag copilul mai mult decât orice pe faţa pământului, dar ea face păcate mari, Dumnezeu poate lovi în copil.

-Şi copilul respectiv este osândit pentru păcatele părinţilor?

-Nu-i osândit, el este osândit numai pentru păcatele personale pe care le-a făcut.

-Care sunt cele mai grele probleme pe care le întâlniţi la scaunul de spovedanie, şi cum le rezolvaţi?

-Dacă duhovnicul are experienţă, nimic nu este greu. Când ştie cum să-l întrebe pe om, nu-i deschide mintea pentru păcatele pe care acesta nu le cunoaşte, ca nu cumva, deschizându-i mintea, să înceapă a le pune în practică. Totodată, nu-l obligă pe om, ci îl roagă, îl povăţuieşte prin poruncile care sunt în cărţi, îl ameninţă cu focul iadului şi-i spune şi de câştigarea raiului.

Atunci, dacă persoana respectivă Îl caută pe Dumnezeu, cedează, ascultă, e mulţumită, pleacă fericită de la spovedanie şi are curajul să ducă o viaţă bună. Nu este nici o greutate!

 Iar dacă cineva nu caută mântuirea, acela vine de două-trei ori, apoi părăseşte şi pe duhovnic, aproape şi Biserica, iar duhovnicul nu are ce-i face. Chiar şi învăţătură dacă i-ar da prea multă, e ca şi cum ar arunca mărgăritarele porcilor. În cazul acesta, duhovnicul nu trebuie să se întristeze că n-a putut birui. E cu neputinţă să bage toţi oamenii în rai. Puţini intră în rai, pentru că ,,mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.”[25]

Duhovnicia nu este vreo greutate, pentru că le are pe toate în cărţi, numai să aibă puţină experienţă preotul-duhovnic, întrucât se loveşte de tot felul de oameni, de tot felul de situaţii.

-Ce indicaţi să facă femeile care şi-au provocat avorturi?

-Pot boteza alţi copii, adică să fie naşe de Botez, aşa, ca să facă o faptă bună, ca să îmbuneze pe Dumnezeu.

Dar nicidecum să creadă că pot boteza copiii ucişi, sau că-şi pot plăti avorturile prin faptul de a boteza alţi prunci. Mi-a spus odată cineva: ,,Părinte, am făcut atâtea avorturi, dar să ştiţi că le-am plătit pe toate!” Adică, se bucura că le-a făcut, şi voia să mai facă altele, ca să le plătească şi pe acelea! Nu, nu este permis asta!

În asta stă iertarea adevărată: să nu mai repete! Dacă se repetă păcatul, poate să facă toate faptele bune, tot nu scapă de pedeapsa lui Dumnezeu.

Copiii avortaţi au suflet de om, iar sufletul de om nu trebuie să stea în întuneric. Ei stau în întuneric.

-Părinte, un om stăpânit de patima beţiei, dar care, totuşi, şi-a dorit mult să scape de ea, şi-a spovedit toate păcatele, însă  a murit beat fiind, are şanse de mântuire?

-În ce-l prinde moartea, în aceea îl judecă Dumnezeu. Poate nu l-o condamna Dumnezeu pentru o faptă, dar este un păcat greu, pentru că în cărţile bisericeşti scrie că, atât timp cât omul este beat, sufletul lui este vândut diavolului, care face ce vrea cu acel suflet. Mântuirea este la risc.

-Ce pot face cei rămaşi, în acest caz?

-Cele mai bune sunt Sfintele Liturghii şi parastasele. Sunt atâtea minuni scrise în cărţi, unde se arată cum au fost scoase sufletele din foc, cu ajutorul acestor slujbe ale Bisericii! Toate sunt bune, şi-un pahar de apă dacă-l dă omul, nu-şi pierde plata.

Despre viaţa monahală

 Care este cea mai mare virtute pe care un monah trebuie să urmărească a o dobândi în zilele noastre, şi cum se dobândeşte ea?

-Cea mai mare virtute a unui monah este fecioria: şi cu gândul, şi cu privirea, şi cu inima, şi cu trupul. Ăsta este primul lucru în mânăstire. Dacă monahii vor fi îndeosebi cinstiţi pentru ceva în Împărăţia lui Dumnezeu, acest ceva este fecioria lor. Pentru că restul poruncilor sunt comune tuturor creştinilor. Numai fecioria nu este o poruncă a Evangheliei, ea este o jertfă a monahilor.

Se dobândeşte prin frica lui Dumnezeu şi prin ascultarea de cei mai bătrâni, care au experienţa vieţii. Foarte mulţi greşesc, neştiind cum vine ispita asta. Cum scrie în carte: ,,Dacă n-ai un bătrân, să-l cumperi!” Cu experienţa vieţii, eşti doctor în direcţia asta.

Raiul sau iadul depind mult de acest păcat: pofta curviei. Dar, când ai voinţă, nu te poate birui. Însă nu trebuie primită nici o secundă cu voia. Dacă gândul vine fără voia ta, cum ţi-ai adus aminte că nu-i voie, în secunda aceea începe păcatul.

Nici un păcat pe faţa pământului nu poate vătăma şi păta aşa de uşor, ca păcatul curviei. Iar diavolul vine numai cu lucruri bune, te momeşte cu scopuri în aparenţă nevinovate. Dar atunci când conştiinţa – care este glasul lui Dumnezeu în om – spune că nu e ceva curat, trebuie atenţie. Atunci eşti un om fericit, curat, ai mulţumire de viaţă şi nu-ţi este frică de moarte.

Care ispite sunt mai primejdioase pentru viaţa unui călugăr: cele privitoare la ascultare, la feciorie sau la sărăcia de bună voie?

Care din făgăduinţele de la tunderea în monahism sunt mai des încălcate?

-Pentru mântuire, primul lucru e curăţia, adică ferirea de pofta curviei.

Şi al doilea, care este garantarea mântuirii, este ascultarea de cel mai mare, dacă este corect în faţa lui Dumnezeu. Sărăcia este pe punctul 2, 3, 4… Când asculţi de cel mai mare, el îţi spune: ,,nu fi iubitor de arginţi, că e păcat!” Asta înseamnă conducător corect: supraveghează asupra acelui suflet [ce i se încredinţează] şi-i spune ce-i bine şi ce-i rău.

Toate relele dispar prin ascultare; nu ascultarea ca muncă, ci, în general, ascultarea în orice.

-Este posibilă o ascultare necondiţionată de raţionamentul pentru care ţi se spune să faci ceva într-un anumit mod? Cum ajungi la ea?

-Cine are un duhovnic de încredere, trebuie să asculte, să împlinească toate poruncile, chiar de i se pare lui rău, fiindcă cei începători nu ştiu bine adevărul. Şi e mai de folos să asculte; asta dacă au un duhovnic de încredere. Dacă nu e un duhovnic de încredere, dacă nu ştie nici el să conducă, atunci trebuie cântărite poruncile.

Neapărat trebuie căutat un duhovnic bun, şi împlinite poruncile lui şi ale lui Dumnezeu. Numai în felul ăsta este bine. Cum scrie în Carte: ,,Poate oare orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?”[26]

-Există nişte trepte ale ascultării?

-Cu cât ascultă omul mai mult, cu atât este mai bine. Aşa ia plată de la Dumnezeu.

-Cum poate ajunge un călugăr la deplina ascultare?

-Dacă caută mântuirea şi vrea să împlinească legea lui Dumnezeu şi nu vrea să facă voia dracului, asta vine automat, fără trudă. Iar dacă nu îi este frică de Dumnezeu, dacă nu caută mântuirea, trebuie să se trudească mult până o câştigă, cu chin. Unde nu poate, să spună că nu poate; unde nu poate şi este ocărât, trebuie să rabde.

-Dacă cineva are o  ascultare care i se pare prea grea, cum să-şi deschidă inima să o facă cu dragoste?

-Să facă fiecare cât poate, iar unde nu poate, să solicite ajutor. Să ceară scuze la cel mai mare dacă n-a putut împlini, dar să-şi dea interesul să asculte, atât cât îi stă în putere. Iar dacă nu poate, nici Dumnezeu nu cere.

-Are valoare fapta fără implicarea dragostei?

-E bună, adică-i mai de folos decât a nu fi deloc. E mai bine s-o facă, chiar dacă nu are dragoste, decât să n-o facă. Pe duşman nu-l putem iubi ca şi pe prieten, dar dacă ne trudim, plată tot avem.

-Dacă cineva primeşte o ascultare, şi întâi cârteşte, dar apoi tot o împlineşte, ce valoare are?

-Valoare tot are, dar mai mică, decât dacă ar fi împlinit fără cârtire.

-Dacă este din fire mai emotiv, iar ascultarea cere să fie îndrăzneţ?

-Atunci trebuie să meargă acel cineva care are de la Dumnezeu construcţia de om îndrăzneţ, căci o persoană prea ruşinoasă n-o poate împlini, indiferent cât s-ar trudi.

-În drumul duhovnicesc al ascultării, omul trebuie să treacă peste fire?

-Dacă are cunoştinţă multă dumnezeiască trece uşor peste fire.

-Ce este firea?

-Este o construcţie a lui Dumnezeu. Iar în măsura în care sunt asemănări cu ascendenţii, este ereditate, moştenire.

Fiecare om are o construcţie lăsată de Dumnezeu, şi Dumnezeu are grijă de toţi care îşi caută mântuirea. Scrie într-un loc: ,,Multe sunt necazurile drepţilor [ale celor ce caută mântuirea], dar din ele toate Domnul îi va izbăvi.”[27]

-În cazul Sfinţiei Voastre, în ce măsură credeţi că v-a ajutat firea să ajungeţi la măsura de om plăcut lui Dumnezeu?

-Eu aşa socotesc: am citit şi am crezut că tot ce scrie în cărţi e adevărat; că sunt făcute de Dumnezeu şi trebuie împlinite. Intrând frica [de Dumnezeu], în acest fel am înaintat. Dar în toate este darul lui Dumnezeu, care m-a păzit.

Şi creşterea de la părinţi m-a ajutat mult. La ei n-am văzut nici un fel de rău.

Pe urmă, m-a ajutat Dumnezeu cu cititul.

Nu m-a învăţat nimeni ceea ce am eu acum cules în viaţă, dar am citit mult. Şi din citire, şi ştiind că tot ceea ce citesc trebuie să împlinesc, mi-am dat interesul şi am înregistrat tot ce am acumulat până acum.

Tot ce conduc eu, şi cu spovedania, şi cu învăţătura, toate le am din citit. N-am avut dascăli care să mă înveţe. Şi am avut voinţa de a împlini. De vedeam că nu pot împlini tot ce scrie, alegeam din vieţile Sfinţilor ce-aş putea eu împlini. Tot căutam să împlinesc ceva.

Dar ceea ce m-a păzit în viaţă de păcatele grele, a fost darul lui Dumnezeu. În viaţă, în lume fiind, în armată fiind, prizonier fiind, am putut da peste păcate grele. Şi totuşi, m-a ferit Dumnezeu de n-am căzut în ele.

-Pe care dintre sfinţi aţi râvnit să-i imitaţi mai mult?

-Ce-am putut să împlinesc, am făcut.

-Cum se dobândeşte cunoştinţa dumnezeiască?

-Prin citit mult, şi trăirea a ceea ce citeşti. Întâi e cititul.

-Duhovnicul, prin harul încredinţat, devine responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru toţi fiii sufleteşti. Poate duhovnicul scăpa de această răspundere, fără a-şi lua osândă?

Ca duhovnic de mânăstire cu o bogată experienţă, aţi avut situaţii când aţi lăsat ucenicul la voia lui Dumnezeu?

Unde se sfârşeşte treaba duhovnicului, în drumul spre mântuire al unui suflet ce i s-a încredinţat?

-Evanghelia spune: ,,nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie.”[28] Când cineva nu mă ascultă, atunci înseamnă că am aruncat cuvântul lui Dumnezeu înaintea porcilor, a oamenilor neascultători. Şi atunci, eu am împlinit cu cei care nu m-ascultă, şi cuvântul acesta; m-am luat după Evanghelie.

Pe bogatul din Evanghelie, ştiind că el nu căuta mântuirea, l-a lăsat Dumnezeu să fie fericit pe lumea asta, şi dincolo n-a avut nici o picătură de apă.[29] Pe unii îi pedepseşte Dumnezeu, pe alţii îi lasă la voia soartei. Dacă Dumnezeu i-ar pedepsi pe toţi pentru faptele pe care le fac în prezent, n-ar mai fi judecată. Asta e numai o arvună a judecăţii, nicidecum judecata pentru fapta rea pe care a făcut-o omul.

-Deci, duhovnicul îşi elimină responsabilitatea când ucenicul nu-l ascultă, sau nu-l iubeşte pe Dumnezeu?

-Toate au timpul lor. Când merită certarea, e bună certarea, pentru mântuire. Iar când nu se poate certarea, e bună şi tăcerea, pentru a împlini legea lui Dumnezeu [,,nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor…].

Iar pentru cel care trebuie să asculte de duhovnic, ăsta e primul lucru: a asculta la bine şi la rău, dacă vrea mântuirea. Iar dacă vrea altceva pe lumea asta, atunci e mai complicată treaba.

Eu sunt un om care niciodată n-am să pun sarcini grele.

-În slujba tunderii călugărului, se cere celui care tocmai este făcut monah, ascultare: către stareţ, către duhovnic, dar şi către toată obştea. Această stare de smerenie în faţa tuturor este posibilă dacă toţi cei din obşte au frica lui Dumnezeu, dacă slăbiciunile lor sunt trecătoare, au o limită.

În realitate, există în mânăstiri oameni fără frica lui Dumnezeu, cărora, din cauza slăbiciunilor lor şi a neputinţei tale, să nu le poţi da ascultare. Ce e de făcut în acest caz?

-La sfârşitul lumii, călugării vor fi ca mirenii şi mirenii vor fi ca dracii. Şi acum este timpul acesta de pe urmă. Acum nu trebuie decât atât: răbdare; dar ascultarea are valoare ca şi-nainte. Căci şi-n vechime, în vieţile sfinţilor scrie că erau sfinţi care erau huliţi, ocărâţi, batjocoriţi în mânăstire. Sfânta Isidora era sfântă, şi aruncau maicile, surorile din mănăstire, zoi peste ea, spunând că este nebună, că e stricată de minte.

Ascultarea e bună; nu este rea decât dacă este un conducător fără frica lui Dumnezeu, rău, desfrânat, beţiv. Atunci se poate călca ascultarea.

-Care e cauza scăderii vieţii duhovniceşti din mânăstiri astăzi, aşa cum o cunoaşteţi din experienţa de duhovnic?

-Eu pun foarte mare bază pe ascultarea de duhovnic.

Dacă e conducător bun, trebuie să asculţi de el şi la bine şi la rău. Ascultarea este baza mântuirii în mânăstire.

Dacă am avut în viaţă câteva maici, care m-au ascultat ani de zile şi la bine şi la rău, le-am socotit sfinte faţă de celelalte; nu cuvioase, nu drepte, sfinte.

Mântuirea unui călugăr în asta stă: să se ferească de păcatul desfrânării şi, cât poate, să asculte de cineva mai mare, dacă-i înţelept. Scrie într-o carte: nici o fapta nu este mai bună, decât cineva să se supună în faţa unui dascăl corect.

-Pentru începător, unde este mai indicată ascultarea[ca muncă]: cu fraţii, sau de unul singur?

-Dacă-i înţelept, e mai bine de unul singur. Iar dacă nu cunoaşte religia bine şi nu-i înţelept, e mai bine să fie cu fraţii împreună, cât de mult, până când îşi capătă bine credinţa şi dreapta socoteală în viaţa mânăstirească.

-Înţelepciunea se capătă în ascultarea împreună cu fraţii?

-Nu! Ea se socoteşte în darul lui Dumnezeu. Adică, are credinţă omul, are cunoştinţă, are experienţă de viaţă. Neştiinţa este calea păcătuirii. Face păcate, şi nu le ştie. Dacă ai trăit viaţă călugărească multă, dacă eşti citit, atunci poţi face deosebire între dreapta socoteală şi nedreapta socoteală.

-Nu se fac mai multe păcate la treburile comune (vorbit în deşert, cleveteală, etc.)?

De ce spune Hristos: ,,Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.”[30]?!

Dacă cauţi mântuirea, din contra, asta ajută foarte mult. Având credinţă, dragoste, dacă te ocărăşte cineva rabzi, dacă vezi ceva rău, îndrepţi, s.a.m.d. .

Dar, la un începător, viaţa de singurătate nu prea e garantată. Nu o recomandă Sfinţii Părinţi.

-Spuneţi-ne, ce să facă stareţii cu vieţuitorii din mânăstiri care nu ascultă şi dau dovadă de multă îndărătnicie şi obrăznicie, ce canon să le dea?

-Ei singuri trebuie să aleagă, să vadă din experienţă, dacă pedepsesc pe cineva, câştigă, sau pierd?

Dacă observă că de la orice pedeapsă pierde tot stareţul, pierde Dumnezeu, rămâne la cuvintele acelea: ,,nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie.”[31]. Atunci, ăştia sunt nişte oameni care sunt pentru iad, nişte oameni care stau în mânăstire, dar sunt pentru iad. Se numesc oameni răi, care nu pot să facă bine, vor, dar nu pot, pentru că sunt blestemaţi pentru păcatele lor, să facă numai rău.

Din experienţă, stareţul trebuie să vadă dacă este mai bine să mustre o anumită persoană, sau s-o lase.

Dacă vede că-i deznădăjduită, să se poarte cât de frumos cu ea.

Iar faţă de cei care ajung la gândul sinuciderii să aibă foarte multă răbdare, să le arate scris în carte ce fel de păcat este acesta. Sunt şi cazuri de acestea, poate 5% din oamenii din mânăstiri vor să se sinucidă. Trebuie umblat foarte frumos cu ei.

Unde începe încălcarea votului sărăciei de bună voie, în viaţa de obşte?

-Tot în neascultare; aici e începutul călcării călugăriei şi a tuturor celorlalte. Asta o spun din experienţa vieţii, nu numai din citit.

Eu, când auzeam de ascultare, nici nu ştiam ce înseamnă asta, la început. Mă gândeam c-o fi numai treaba, sau eu ştiu…

-Cum te comporţi cu iubitorul de arginţi din mânăstire?

-Cartea spune că ,,iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor”[32]. E nevoie de răbdare cu astfel de oameni, şi zici numai cât este nevoie.

-Care este măsura înfrânării[unui vieţuitor de mănăstire], în ce priveşte somnul şi mâncarea?

-Somnul e bun după nevoie, pentru sănătate şi neoboseală.

În ce priveşte mâncarea, postul mai aspru se recomandă la cei chinuiţi de pofte trupeşti. În rest, se mănâncă după nevoie. Important este, nu de câte ori mănânci, ci cât mănânci. Este rău, în primul rând, să mănânci pe alese, bunătati în exclusivitate şi cât mai des, dacă se poate, întotdeauna.

-Multă lume reproşează călcarea canoanelor Sfinţilor Părinţi, inclusiv în viaţa mânăstirească. Este păcat ca monahul să mănânce carne? Cum se explică rigorismul excesiv al unora, faţă de mâncarea de carne la monahi?

-Scrie într-o carte: ,,La început, călugării aveau foc mai puternic.”

Iar un ucenic a întrebat un Avvă: ,,Cum vor fi călugării la timpul de apoi?” Şi i-a zis sfântul: ,,Călugării vor fi ca mirenii, şi mirenii vor fi ca dracii. Dar ca să se mântuiască, trebuie sa aibă dreapta socoteală.”

De exemplu, înainte toţi bărbaţii aveau barbă. Acum, nu mai are aproape nimeni [ dintre mireni] barbă. Nu cred eu că Dumnezeu bagă pe oameni în iad fiindcă se bărbieresc.

Apoi, cartea spune: să se postească şi lunea. Lunea este un post mai mic. Dar nu se supără Dumnezeu dacă cineva a mâncat lunea de dulce.

Cartea spune: miercurea şi vinerea, călugării să mănânce fără ulei, numai mâncare uscată, după ora 15. Dar uleiul nu calcă postul. Şi mâncând bine, jumătate din maici, din călugări, sunt bolnavi, de-abia rezistă. Dacă nu mănâncă mai bine, cu ulei, se îmbolnăvesc mai rău şi cârtesc. Iar poporul evreu n-a văzut Canaanul numai din cauza unui păcat: cârtirea. Toţi bolnavii, dacă nu sunt îmbunaţi cu astfel de dezlegări, cârtesc tare.

Dacă ne luăm după rânduielile monahale, este mai bine ca monahii să se înfrâneze de la mâncarea de carne. Dar eu socotesc că Dumnezeu nu se supără pentru mâncarea de carne la monahi.

Carnea s-a oprit, fiindcă înainte nu era muncă multă la mânăstire, era mai multă rugăciune. Carnea dă putere organismului, şi-l predispune spre păcate trupeşti. Dar în condiţiile de astăzi, când în mânăstiri se munceşte foarte mult, călugării au nevoie şi de carne. Chiar hrăniţi bine, mulţi dintre ei sunt bolnavi.

-Ce este lăcomia?

-Lăcomie este atunci când, după ce te-ai săturat, mai cauţi ceva de mâncare.

-Cum se biruieşte lăcomia?

-Un om sănătos caută să mănânce mult şi bun. Ca să se înfrâneze, atunci să se abţină măcar de la a mânca bun, deşi mănâncă mult.

Dacă cineva a mâncat prea mult, să muncească mai mult, şi atunci a reparat greşeala.

-Indicaţi, în general, un canon de rugăciune zilnic care să se urmeze cu stricteţe de către vieţuitorii din mânăstiri?

-Rugăciunile de dimineaţă şi de seară, paraclisul Maicii Domnului, acatistele pe care le vrea fiecare. Toate astea, dacă timpul le permite.

-Recomandaţi o lectură zilnică din Sfânta Evanghelie, anumite pasaje?

-Nu! Asta să ştie fiecare: oricând are timp liber trebuie să citească, fiindcă asta este legea lui, calea pe care trebuie să meargă, şi trebuie s-o cunoască, s-o studieze.

-Faptul de a citi rugăciunile şezând este un păcat?

-Nu! Important este ca gândul să fie în rugăciune.

-În cazul în care a trecut o perioadă de timp în care a fost neglijată pravila de rugăciune, trebuie recuperată?

-În Carte spune: ,,rugaţi-vă neîncetat!”[33] Nu mai este nevoie de recuperare. Principalul este ca viaţa să fie corectă; în faţa lui Dumnezeu, cu cât cineva se nevoieşte mai mult, cu atât are plată mai mare.

-Este adevărat că, cine nu-şi face canonul [pravila] în viaţa aceasta, îl va face în iad?

-Nu-i adevărat!

-Legat de paza minţii, ce este mai indicat pentru un începător, cugetarea la Dumnezeu, sau rugăciunea minţii[Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!]?

-Nu are importanţă. Mai important este să citească, decât să se roage, pentru că din cunoştinţă vine credinţa. Dar nici rugăciunea nu trebuie părăsită.

Cărţile cele mai indicate pentru începători sunt: Vieţile Sfinţilor, care sporesc curajul, şi Patericul egiptean.

-Cum să menţii mereu în minte şi în inimă rugăciunea, când vezi că în jurul tău multe lucruri sunt potrivnice legii lui Dumnezeu şi vieţii monahale?

-Dumnezeu este pretutindeni. Dacă gândim aşa, Îl vedem lângă noi, fiindcă nu este milimetru în care să nu fie materia dumnezeiască. În felul acesta, omul poate cugeta şi la cele văzute, şi la cele nevăzute. Dar trebuie să se lupte, apoi se obişnuieşte şi poate câştiga acest dar.

-Cum se păstrează râvna şi dragostea de rugăciune?

-Omul să se gândească nu numai că există Dumnezeu, ci şi cât de mare este El, şi unde este El, şi ce a făcut. Dacă ne gândim că Dumnezeu ţine pământul în palmă, Îl admirăm imediat. Dacă ne gândim numai că există Dumnezeu, atunci Îl uităm uşor.

-Cât de des se poate împărtăşi un vieţuitor de mânăstire?

Ce pregătire sufletească şi trupească minimă este necesară pentru a primi Sfânta Împărtăşanie?

-Sfinţii Părinţi recomandă calea de mijloc în toate. Nu este bună nici împărtăşirea prea rară, dar nici prea deasă. Cel mai bine este să se obişnuiască Sfânta Împărtăşanie lunar.

Cât priveşte pregătirea, călugărul trebuie să fie întotdeauna la fel.

-Aduce şi diavolul oameni la mânăstire?

-Nu! Dumnezeu îndeamnă pe toată lumea. Dar spune Evanghelia: ,,mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi!”[34]. Dumnezeu îi cheamă pe toţi, le arată o direcţie de mântuire, dar dacă omul nu-şi caută mântuirea, Dumnezeu nu e vinovat. Şi Iuda a fost ales de Hristos, nu adus de diavolul.

-Cum să echilibrezi pe Marta [partea slujirii trupului] cu Maria [partea duhovnicească] în viaţa de mânăstire?

-Noi, până acum [august 1997], am dat multă parte Martei. Când am venit aici, biserica era mică, fără turle, a trebuit făcută frumoasă, şi Dumnezeu S-a bucurat pentru asta. Casele erau ţigăneşti şi au trebuit modificate, şi Dumnezeu iarăşi S-a bucurat. Acum, deşi n-am fi vrut să mai construim, lemnul ne-a venit aproape pe gratis, constructorul principal va lucra pe gratis, alţi oameni s-au oferit să ajute. Toate acestea sunt semne că a construi din nou este plăcut la Dumnezeu.

Totuşi, maicile au şi timpul şi libertatea de a se ruga.

Eu consum mai mult timp pentru Maria, decât pentru Marta.

Acum o doresc mult pe Maria, cu dragoste şi fără oboseală. Dar, când eram mai tânăr, mă gândeam mai mult la Marta. Când am avut ceasuri libere pentru rugăciune m-a doborât somnul şi atunci, în încercarea de a mă ruga mai mult, am pierdut timpul datorită oboselii, care scădea mult dulceaţa duhovnicească. Fiind obosit, nu puteam birui. Când aveam mintea limpede, creştea de 20, 30 de ori dulceaţa rugăciunii.

-Avva Sisoe zice: ,,Nu trebuie să lucrăm lucrul care ne odihneşte.”[35]

-Cuvântul acesta e valabil în obşte. Aici fiecare vrea să facă câte ceva. Atunci e vorba de tăierea voii.

Păcatul cel mai mare în obşte e cârtirea. Dar poporul evreu a murit în pustie şi n-a avut parte de ţara Canaanului numai din cauza acestui păcat.

-Părinte, dacă o maică este acostată de către un bărbat, are voie să se apere prin orice mijloace?

-În astfel de cazuri, să se lupte pe viaţă şi pe moarte, să nu folosească ruşinea. Poate să strige, să se facă de ruşine în faţa a mii de oameni, poate să lovească. Atunci este plăcut lui Dumnezeu şi toată lumea o laudă: ,,uite ce fată cinstită!” Adică, Dumnezeu o laudă, iar un om deştept şi credincios o laudă şi el. Iar cel care ar păţi lucrul acesta cu o maică, toată viaţa lui nu se mai apropie de vreo alta, dar dacă prima acostată tace, el va mai încerca şi la altele.

Despre familie 

-Cum trebuie să fie o familie creştină? Care este rolul femeii în familie?

-Pe primul loc e pacea. Trebuie să fie înţelegere. Dacă nu este înţelegere, ea vrea într-un fel, el vrea în alt fel, pace nu există.

Să se lupte pe toate căile ca să fie pace în familie. Dacă este pace, Dumnezeu este în mijlocul lor.

-Vorbiţi-ne despre ţinuta femeii!

-Femeia să fie frumos îmbrăcată. Să nu aibă îmbrăcăminte prea scurtă, prea strâmtă, prea colorată. Căci toate acestea se folosesc cu un scop: să placă bărbaţilor. Cea care se îmbracă astfel pentru bărbatul ei, de nevoie, nu este condamnată de Dumnezeu.

Scopul femeii, atunci când se îmbracă într-un anumit fel, trebuie să fie acela de a nu sminti lumea. Pentru că, majoritatea celor care merg în iad au acest greu păcat: păcatul curviei.

După Dumnezeu, femeia este obligată să poarte capul acoperit, şi nu numai în biserică. Numai când este singură acasă poate să stea descoperită.

-Cum pot fi crescuţi copiii în frica lui Dumnezeu?

-Întâi, părinţii trebuie să le facă educaţie religioasă, cât se poate de multă. Să-i înveţe să citească mult, căci din citit cunosc ce este viaţa, ce este iadul, ce este raiul, ştiu să se ferească de păcate. Dacă nu citesc, oricât i-ar învăţa cineva, tot nu ajută prea mult. Apoi, să-i îndemne la rugăciuni, la fapte bune.

-Dacă există părinţi necredincioşi, abătuţi de la credinţă, trebuie să fie ei ascultaţi de către copii?

-Să nu-i asculte copiii, dacă-i învaţă la rău! Nu trebuie să fie ascultaţi părinţii mai mult decât Dumnezeu! Căci spune Hristos: ,,Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.”[36]

-Cum trebuie să se poarte părinţii credincioşi cu copiii?

-Cum pot, numai să-i câştige de partea lor: ori cu frumosul, ori cu asprimea, ori cu îmbunarea. Dar trebuie pedepsiţi când sunt mici, pentru că mai apoi este prea târziu.

-Dar dacă sunt credincioşi când sunt mici, apoi la o anumită vârstă se schimbă?

-Asta nu e de mirare. Asta se întâmplă aproape cu toţi.

-Cum procedează părinţii în acest caz?

-Ori cu asprime, ori cu îngăduinţă… Iar dacă nu-i pot schimba, îi lasă aşa. Cât pot să se lupte, cât nu, să-i lase în grija lui Dumnezeu. Să-i îngrozească cu focul iadului, cu judecata lui Dumnezeu, şi să-i înveţe să citească cărţi religioase. Din ele câştigă foarte mult. Dacă nu citesc, îi atrage lumea şi toate sfaturile părinţilor nu mai au putere.

-Se ştie că, cei mai loviţi şi biruiţi de ispitele veacului acestuia sunt tinerii. Cine este vinovat pentru slăbirea şi căderea lor spirituală? Ce putem face pentru salvarea şi călăuzirea lor pe calea cea bună?

-Primul lucru de vină este necredinţa părinţilor, care din copilărie nu i-au învăţat religie. Cel care a învăţat religia în familie, până la moarte păstrează învăţătura cea bună. De aceea se spune: ,,cei şapte ani de acasă”.

După ce copiii ajung majori, le cere Dumnezeu şi lor să fie corecţi, să citească cărţi sfinte. Dacă nu citesc cărţi sfinte, este cu neputinţă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Pentru că şi o meserie, dacă nu o ştii, trebuie să te laşi de ea, altfel faci numai stricăciuni. La fel şi cu religia; fiecare om, cum îşi cunoaşte meseria, să prăşească, să lucreze, e obligat să ştie şi legea lui Dumnezeu, Cine l-a lăsat pe pământ şi de ce l-a lăsat. În cărţile sfinte vede omul rostul lui. Omul nu este animal, este o fiinţă vie, raţională, şi trebuie să gândească: ,,Cine m-a lăsat şi pentru ce m-a lăsat?” Dacă citeşte cărţi sfinte, atunci intră în inima lui frica de Dumnezeu, ştie cum trebuie să se ferească de ispite, ştie cum să biruiască, ştie cum să ducă o viaţă fericită pe faţa pământului.

Problemele apar când tânărul ajunge la majorat, când este obişnuit cu tot felul de plăceri şi păcate, şi nu-şi mai caută mântuirea. S-a învăţat cu relele, şi-i este greu a se  îndrepta. Dacă vrea să se îndrepte, se poate. Dar el zice că nu poate, spune: ,,De toate mă las, dar de tutun nu pot! De toate mă las, dar de băutură nu pot!” Dumnezeu însă, i-a dat omului voinţa, dar pentru că obişnuinţa este a doua natură, omul zice că nu poate renunţa la anumite patimi. Şi nu poate, pentru că n-are voinţă, are obişnuinţă. Dar dacă îi este frică de Dumnezeu, de focul iadului, care este foc veşnic şi în care ajung miliarde de oameni, pentru zece, douăzeci de ani de plăceri şi păcate, se lasă şi de tutun şi de beţie şi de toate relele.

-Sunt unii copii care, deşi sunt crescuţi în frica lui Dumnezeu de mici, atunci când cresc mari se îndepărtează de Dumnezeu, datorită anturajului, prieteniilor, distracţiilor. Ajung să trăiască chiar ca nişte atei, ca nişte oameni care n-au auzit vreodată de Dumnezeu. Sunt aceşti copii recuperabili pe calea credinţei?

-Dacă ei au citit mult, chiar de fac păcate îi mustră conştiinţa, căci ştiu ce este păcatul. Citind mult despre iad, despre rai, despre judecata lui Dumnezeu, atunci când fac rău ştiu că este păcat, şi îi roade conştiinţa continuu. Cititul ajută foarte mult. Pe baza lui ajunge omul să se îndrepte din starea de păcat, chiar dacă nu la 10 ani, sau la 20. Baza nu este ce fac copiii la vârsta ispitelor şi a patimilor, ci ce fac ei pe urmă, la vârsta maturităţii.

Este nevoie de foarte mult citit ca ei să se poată păzi de ispitele lumii de astăzi. Este forte greu de păzit, pentru că se arată prea multe răutăţi, şi tineretul este atras acolo. Mai mult ca toate îi ajută frica lui Dumnezeu, frica de iad, frica de judecată, nu altceva.

-Mult tineret este ademenit astăzi de distracţii şi de petreceri, pe care un duhovnic, de multe ori nu ştie cum să le considere, ca fiind păcate, sau nişte lucruri normale, prin care omul trebuie să treacă la o anumită vârstă.

-Noi avem un Stăpân Care ne-a făcut. Când ne-a dat Botezul, prin gura naşului, noi am jurat să ne lepădăm de satana şi de toate lucrurile lui, şi să ne unim cu Hristos. Jurământul acesta merge până la moarte, şi-atunci omul trebuie să dea viaţa lui Hristos, nu lumii, nu păcatului, nu diavolului. În general, omul îşi cere dreptul lui la distracţii, dar Stăpânul, Dumnezeu, Care l-a făcut, Care îl hrăneşte, Care îi dă viaţa sau moartea, El vrea ca omul să-i slujească numai Lui. Aşa că omul este obligat, fie că-i convine sau nu, să-I slujească lui Dumnezeu. Pentru asta l-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Numai animalele sunt lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru mâncare şi odihnă, nu şi omul. Omul este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are suflet într-însul, trimis de la Dumnezeu. Dumnezeu face nenorocirea, şi tot El dă binecuvântarea. Omul îşi alege singur, ori drumul spre rai, ori spre iad.

Unii părinţi au copii care vor să intre în monahism. Ce le spuneţi acestor părinţi?

-Să-i lase, că-s chemaţi de Dumnezeu! Iar de nu fac aşa, atunci câte păcate fac copiii le vor duce şi părinţii, pentru că le-au schimbat drumul. Chemarea asta este de la Dumnezeu, nu de la oameni!

-Când un copil nu ştie să-şi aleagă drumul, calea  pe care să meargă, ce trebuie să facă?

-Dacă se roagă la Dumnezeu şi se fereşte de păcate Dumnezeu îi arată calea. Dacă face păcate, Dumnezeu se depărtează şi-l lasă ca frunza pe apă. Oricine ar face păcate, Dumnezeu îl ajută puţin.

-Dar nu se poate să nu păcătuieşti cu nimic…

-Păcatele făcute cu voia, acelea sunt mai mari. Cele fără de voie sunt iertate de Dumnezeu mai uşor. Dacă un om a spus o minciună de nevoie, e un păcat… Dar de nevoie! Alta este când face păcate mari cu voia. La Botez toţi am zis: ,,Mă lepăd de satana şi mă leg cu Hristos!” La biserică toţi spunem: ,,toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” Şi atunci, suntem obligaţi ca toată viaţa să-I slujim lui Dumnezeu.

-Care este rolul naşilor de Botez, şi al celor de la Cununie? Ce răspundere au ei în faţa lui Dumnezeu?

-Este egal rolul lor, şi la Cununie, şi la Botez. Cât pot, să le ajute, să le poarte de grijă sufleteşte, să-i înveţe pe fini. Naşii sunt nişte martori în faţa lui Dumnezeu.

-Dacă un copil a murit la două-trei zile după naştere, nebotezat, este el iertat, sau nu?Dacă nu, ce pot face cei în viaţă pentru sufletul lui?De ce s-a întâmplat să moară nebotezat?

-Astea sunt griji dumnezeieşti! Acesta măcar s-a născut şi a murit luat de Dumnezeu, dar altul s-a zămislit şi a fost ucis în pântece. Dumnezeu nu condamnă asta, El condamnă avortul sau crima făcută cu voia, iar ceea ce a luat Dumnezeu, astea sunt rânduielile Lui.

Biserica aşa spune: pentru cei nebotezaţi nu este voie să se roage, nici în cultul public, nici în cel particular. Dumnezeu a lăsat intrarea în rai numai prin Botez; iar dacă dintre sfinţi, unii au fost nebotezaţi, Dumnezeu le-a socotit Botezul prin sângele lor [mucenicia]. În rest, fără Botez nu există mântuire; poate avea cineva toate faptele bune, nu ajunge în rai fără Botez.

-În ce condiţii şi în ce situaţie pot divorţa doi creştini care s-au căsătorit şi au acel jurământ în faţa lui Dumnezeu, că nu se vor despărţi niciodată?

-Dumnezeu n-a lăsat despărţirea; din cauza împietririi a venit acest lucru. Căci spune Hristos: ,,Din pricina învârtoşării inimii voastre v-a dat voie Moise să vă lăsaţi femeile, dar la început n-a fost aşa.”[37]

Principalul este scopul despărţirii. Dacă soţia umblă cu alt bărbat, nu se poate sta cu ea. Iar dacă bărbatul îşi aduce altă femeie în casă, soţia nu poate sta cu ei. Dacă femeia este în primejdie de moarte, bărbatul o ameninţă, vine beat şi o taie, şi-o omoară, atunci e mai bună despărţirea, decât crima.

-Cât de mare este păcatul concubinajului?

-Concubinajul e curvie. Şi viaţa conjugală înainte de căsătorie este tot curvie.

-Gelozia dintre soţi este un păcat?

-Gelozie este atunci când unul dintre soţi îl bănuieşte pe celălalt că ţine la cineva sau că are relaţii cu respectiva persoană.

-Dacă nu este adevărat, şi totuşi persistă bănuiala?

Soţul învinuit pe nedrept trebuie să caute cât poate să-l înveţe pe celălalt, să se poarte frumos cu el, să nu-l ocărască prea mult, ca să-l câştige de partea sa. Dacă cel învinuit primeşte vreo poruncă să nu mai vorbească cu cineva anume, de exemplu, s-o respecte întru totul. În felul acesta va stinge puterea diavolului. Alt leac nu este. Poate să jure cel învinuit pe Cruce, poate să zică orice, nu este crezut. Supunerea biruieşte.

-Cum trebuie să procedeze femeile care au bărbaţi beţivi?

-Să rabde şi să se roage!

-Care este părerea Cuvioşiei Voastre despre ferirea de a avea copii, păcat care se practică în multe familii creştine, deci paza conjugală? Este acesta un păcat împotriva Duhului Sfânt, sau nu?

-Păcat împotriva Duhului Sfânt nu se poate numi, pentru că se iartă, şi tot ce se iartă nu-i păcat împotriva Duhului Sfânt.

Două păcate sunt foarte grele pe faţa pământului: avortul şi sinuciderea. Cel avortat are tot suflet de om şi trăieşte tot veşnic, dar în întuneric. Ori de-i mare, sau mic, tot suflet de om este, şi acest suflet este condamnat la întunericul veşnic, din cauza avortului provocat de părinţi, el nefiind botezat. Multă lume spune că dacă este mic, nu are suflet, dar Biserica învaţă că din clipa când s-a zămislit copilul, atunci vine sufletul, nu mai târziu.

-Se pot împărtăşi credincioşii care se păzesc să nu facă copii, mamele care se păzesc să nu rămână însărcinate, indiferent prin ce mijloace şi prin ce metode?

-Dacă este o femeie care nu poate ţine sarcina, atunci este mai de folos să se păzească, decât să-i zămislească şi pe urmă să moară nebotezaţi.

-Deci, să se păzească, indiferent prin ce mijloace?

-Prin ceva care nu omoară ceea ce s-a zămislit. Trebuie să aleagă o metodă recomandată de doctor, prin care nu se omoară ce s-a zămislit deja.

-Chiar dacă are loc actul conjugal? Părintele Cleopa, de pildă, spunea că, vor da de chinurile veşnice ale iadului acele mame care aleargă de la durerea naşterii de prunci spre plăcere, şi fac din actul conjugal numai un mijloc de plăcere, nicidecum nu au scopul naşterii de copii. Este păcat paza de a face copii, dacă se urmăreşte doar plăcerea în sine?

-Dacă un om (bărbat) se căsătoreşte, nu se căsătoreşte că vrea să crească copii, se căsătoreşte că are pofte trupeşti şi nu poate sta fără ele. Scopul căsătoriei lui nu este naşterea de copii, sunt plăcerile pe care nu şi le poate stăpâni, că Dumnezeu l-a făcut aşa. Omul a căutat şi această portiţă (a pazei conjugale), dezlegată de Dumnezeu, pentru a-şi împlini poftele fireşti.

Iar femeile care fac avorturi, în general, nu le fac pentru că nu mai au plăcere sau altceva, ci pentru că le este greu pe faţa pământului să crească copii mulţi, sau fiindcă n-au frică de Dumnezeu, sau spun că, de vreme ce copilul este mic, el nu are suflet. Acesta este motivul lor, nu acela al plăcerilor.

-Ce sfaturi le daţi, în mod obişnuit, laicilor care se spovedesc la Sfinţia Voastră?

-Primul lucru cu care trebuie să înceapă fiecare, este ferirea de păcate. Adică, să se ferească de focul iadului. Dacă pe om îl ia groaza de chinurile veşnice, căci ştie că moartea va veni-de ea nu scapă nimeni, atunci începe să lupte cu păcatul, prin voinţa sa şi cu ajutorul lui Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, îi creşte credinţa şi se încurajează, pentru că vede că iese biruitor, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru toată lumea şi pentru mine, cuvântul de folos acesta este: omul să nu facă păcate. Dacă se poate, nici cele mai mici. Iar ca să nu facă păcate, se luptă. Nu înseamnă că există vreun om care să nu facă nici un păcat, pentru că şi dreptul greşeşte de 7 ori într-o zi.

Dar dacă omul se fereşte de păcate, Dumnezeu este lângă el şi-l apără de boli, îi dă viaţă lungă, îl fereşte de nenorociri şi-l binecuvintează cu bunătăţi.

Cei care fac păcate sunt prieteni ai diavolului şi duşmani ai lui Dumnezeu, iar cei ce se feresc de păcate sunt prietenii lui Dumnezeu şi duşmanii diavolului. Dumnezeu ajută mai mult pe prietenii Lui, decât pe duşmani. Tot binele vine de la Dumnezeu, şi cu cât omul se fereşte de păcate, cu atât Dumnezeu îl ajută mai mult, şi pe faţa pământului, şi dincolo, în Cer. În aceasta constă fericirea şi pe pământ şi în veşnicie.

Dacă Dumnezeu conduce pământul şi El este cel Care dă la fiecare tot ce este nevoie, omul trebuie să se ferească de rele, să fie prieten cu Dumnezeu, nu duşman cu El, şi se va numi fericit şi pe pământ şi în rai. Iar dacă nu, atunci s-a făcut duşman cu Dumnezeu, prieten cu diavolul; chiar dacă îl ajută Dumnezeu, îl ajută mai puţin. Cel mai fericit este omul prieten cu Dumnezeu, pe lumea asta şi în veşnicie.

Despre credinţă

-Sfântul Siluan Athonitul face următoarea afirmaţie: ,,A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu e altceva.”[38] Din experienţa dumneavoastră duhovnicească, aţi văzut şi oameni care cred în Dumnezeu şi, poate că aţi văzut şi oameni care-L cunosc pe Dumnezeu, sau sunt foarte aproape de a-L cunoaşte. E lung drumul acesta, e greu?

-E foarte uşor, dacă are omul voinţă de mântuire. Omul Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu din toate lucrurile. Când vă gândiţi că Dumnezeu ţine pământul în palmă, imediat vă duceţi cu mintea la cât de mare trebuie să fie El. Când vedeţi stelele seara pe cer, aştrii, vă gândiţi cu câtă măiestrie le-a făcut şi le-a aşezat acolo Dumnezeu. Şi toate acestea sunt făcute de către El într-o secundă, din nimic.

Din toate lucrurile acestea, omul Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu. Dar nu trebuie să se amestece păcatele. Dacă au intrat păcatele, toate cugetările astea înalte se sting.

Dacă omul Îl caută pe Dumnezeu, Îl vede oriunde, pentru că El pe toate le-a făcut cu înţelepciune. Dumnezeu, Care ne învaţă şi ne obligă să ne gândim la El şi să ascultăm de El, îl ajută pe om, dacă acesta are voinţă. Dar se loveşte de lipsa noastră de voinţă.

Astfel ajungeau sfinţii la rugăciunea în duh, cunoscându-L pe Dumnezeu şi apoi ridicându-şi mintea la El nemijlocit şi vărsând lacrimi.

-Această cunoaştere depinde numai de voinţa şi străduinţa omului?

-Cărţile bisericeşti aşa spun: nici Dumnezeu nu te ajută, nici duhovnicul, până când nu te ajuţi singur. Iar prima voinţă a omului este să nu facă păcate, să nu-L supere pe Dumnezeu, pentru a fi prieten cu El.

-De obicei, după ce citesc despre religii, în general, mă cuprinde îndoiala în existenţa lui Dumnezeu. Îmi vine gândul că, dacă ar exista Dumnezeul Cel atotputernic, n-ar îngădui atâtea feluri de credinţe, atât de diferite. Este păcat, sau numai ispită?

-Dacă nu cunoşti bine credinţa, este pericol. Dacă ştii că Hristos a înviat, că sunt sfinţi, că Sfânta Lumină vine numai la ortodocşi, că avem o credinţă apostolică neîntreruptă, dreaptă, nu te încurci.

Nu există o altă religie asemănătoare cu a noastră. Dumnezeu, prin Biblie, învaţă numai într-un fel, şi trebuie crezut. Nu trebuie să avem îndoială, pentru că Dumnezeu nu minte, nu-Şi calcă cuvântul. El este mare, bun, milostiv, dar hotărăşte ca lumea să ardă în foc pentru 10-20 de ani de păcate şi plăceri. Îngerii căzuţi, pentru o singură greşeală au fost condamnaţi de Dumnezeu la iad. Copiii avortaţi, deşi nevinovaţi, stau în întuneric, pentru că nu au primit Lumina Botezului.

Dumnezeu spune că: ,,Înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă sau o cirtă din lege nu va trece până ce toate se vor împlini.”[39]

Şi alte religii luptă, unii se jertfesc pentru credinţa lor, dar fără legea dreaptă nu există cunună. De aceea Sfântul Apostol Pavel a sfătuit ca, după o întâlnire-două cu un eretic să te depărtezi de el.

Biserica are uşile mântuirii deschise, ea trebuie aprobată, nu trebuie să-L ispitim pe Dumnezeu.

-Care este poziţia ortodoxă fată de existenţa unor fiinţe asemănătoare omului pe vreo altă planetă sau într-o altă galaxie?

-Raiul e singura posibilitate.

Biblia ne spune că Dumnezeu a făcut pământul şi numai pe Adam şi neamul lui, şi nimic altceva. Restul e imaginaţie.

Dacă Dumnezeu vrea să lase ceva sub tăcere, asta e treaba Lui. Noi rămânem la ce ştim, cum ne-a spus Dumnezeu.

-Citind Vechiul Testament, este impresionant cum le vorbea Dumnezeu oamenilor, direct. De ce era nevoie de acest pogorământ?

-Din cauza credinţei puţine şi a neştiinţei oamenilor. Pentru a nu-i pierde, Dumnezeu vorbea cu ei. Chiar şi aşa, s-au pierdut mulţi oameni, până la Hristos.

Acum toţi cunosc pe Hristos, Legea lui Dumnezeu, şi nu mai e necesar aşa ceva.

-Sunt unii creştini care spun că mântuirea este garantată numai nouă, celor din Biserica Ortodoxă…

-Biblia aşa spune: ,,un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.”[40] Iar Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. Nu spune Dumnezeu: ,,două credinţe”. Nu poate să-mi zică Dumnezeu: ,,Iată, tu ţii astăzi Crăciunul”, iar altuia: ,,Tu ţii peste o săptămână Crăciunul”. Aşa a lăsat Dumnezeu, dar oamenii au făcut fiecare cum au vrut.

Ceilalţi nu pot fi condamnaţi, dar nu-i garantat drumul lor. În Carte spune: ,,Nu ştiţi că cei ce alergă-n stadion aleargă toţi, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi….Ei bine, eu aşa  alerg, nu ca la-ntâmplare;…”[41] Cine nu se luptă după lege, nu se încununează.

Cum o primi Dumnezeu pe ceilalţi, numai El ştie. Noi ştim atât: ce este în Biserica Ortodoxă este lucrarea Duhului Sfânt. Hristos spune în Evanghelie: ,,Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar cel ce va grăi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.”[42] Deşi Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, I se dă întâietate. Pentru că, spun Sfinţii Părinţi, Tatăl Ceresc a făcut Vechiul Testament, Iisus Hristos a făcut Noul Testament, iar după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer, a trimis pe Duhul Sfânt peste Apostoli, iar ei au făcut episcopi, preoţi, biserici. Cei care nu cred în lucrarea Duhului Sfânt, fac un păcat greu.

Iar noi, chiar dacă nu putem împlini exact ceea ce ne învaţă Biserica, trebuie să credem că ea este lucrarea Duhului Sfânt, nu a oamenilor, a filosofilor, şi să luptăm pentru a împlini poruncile ei. Numai prin lucrarea Duhului Sfânt au statornicit Sfinţii Părinţi toată învăţătura pe care o avem noi astăzi în Biserică.

-Au toate confesiunile creştine aceeaşi putere sfinţitoare, ca Biserica Ortodoxă?

-După cuvântul Bibliei, Dumnezeu nu dă voie să creadă oamenii în mai multe feluri. Aceste credinţe diferite sunt o greşeală, iar greşeala este de la diavol. Lumea trebuie să creadă numai într-un fel, nu în două feluri, nu în sute de feluri. Celelalte sunt toate greşite.

-E păcat să intrăm într-o biserică catolică şi să ne închinăm?

-Ca să vizitezi, nu-i păcat. A vizita este voie. Nu e voie să lăsaţi biserica ortodoxă şi să vă duceţi la rugăciune acolo.

-Cum să privim catolicismul şi pe catolici? Cum să ne comportăm cu dânşii?

-Să-i primim bine pe toţi. Căci, după cum ştiţi din Sfânta Evanghelie, când Hristos a vindecat pe cei zece leproşi, numai unul s-a întors şi I-a mulţumit, şi acela era de altă religie, era samarinean.[43] Deci, Dumnezeu l-a vindecat şi pe el, măcar că era de altă religie.

Aşa că, noi să-i primim bine pe toţi, dar să nu aprobăm două credinţe. Când ne întreabă care-i credinţa cea bună, nu răspundem: ,,şi a dumneavoastră şi a noastră”; ori tăcem, ca să nu se jeneze interlocutorul, ori facem trimitere la Biblie, unde se vorbeşte de o singură credinţă, nu de mai multe.

-Avem voie să dialogăm cu sectanţii, mai ales pe teme religioase?

-Dacă sectantul îşi caută mântuirea, puteţi vorbi cu el. Dar dacă caută să vă ispitească, este mai bine să nu vorbiţi pe teme de credinţă, pentru că pot face păcate mari, hule împotriva Duhului Sfânt. Zic: ,,Biserica nu e bună, Maica Domnului nu e bună, icoana nu e bună…” Iar astea sunt hule împotriva Duhului Sfânt. De asta nu dă voie Biserica să discute cineva cu ei, pentru că fac hulă, păcat fără iertare.

Pot discuta cu ei doar cei întăriţi în credinţă, pentru că altfel, cei slabi ori se fac şi ei sectanţi, ori rămân cu o îndoială în credinţa ortodoxă. Dacă intră în discuţie cu ei nu mai rămân atât de întăriţi în credinţa ortodoxă, căci răul se prinde uşor.

Se pot vorbi numai alte lucruri, în afara credinţei.

Cei care se leapădă de Biserică se numesc slugi ale lui Antihrist. Ne purtăm cu ei omeneşte, încolo nimic…Nu-i duşmăniţi, nu-i urâţi, purtaţi-vă bine cu ei cât se poate, dar vorbirea pe teme de credinţă Biserica n-o dezleagă. Mulţi s-au rătăcit din vorbirea cu ei, din prietenie, din ajutor…

Iar dacă cineva vrea mântuirea şi nu altceva, în Biserică găseşte răspunsul, nu la sectanţi. Dar, dacă vrea să facă pe deşteptul, ori îşi pierde credinţa, ori se depărtează, ori se sminteşte.

Este periculoasă vorbirea cu ei, pentru că se schimbă foarte greu, mai mult vor să ispitească. Unul care este mai la-nceput se mai schimbă, dar tot rămâne cu ceva  până la moarte. Însă cei proveniţi din familiile de sectanţi se schimbă foarte greu.

-Care este statutul copiilor născuţi în familiile sectante? Ei ştiu doar credinţa părinţilor lor.

E nenorocire! Se numesc nişte copii nenorociţi.

-Deznădejdea este un păcat?

-Din cele mai mari! Iuda de asta a murit, fiindcă s-a deznădăjduit.

Nu este de mirare că vine deznădejdea, mai ales la omul păcătos, fiindcă îl roade conştiinţa. Nu poate nimeni spune: ,,iată, eu fac păcate, şi am mare credinţă că voi intra în rai.”

Biserica nu aprobă niciodată deznădejdea; până în ceasul al unsprezecelea omul este dator să lupte pentru a scăpa de ea.

-Cum poate omul scăpa dintr-o stare de deznădejde?

-Dacă vrea să se lase de rău, Dumnezeu îl ajută imediat. În Biblie scrie aşa: ,,puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte!”[44]

Când omul este descurajat, atunci îşi arată Dumnezeu puterea, dar să fie curat. Cum scrie în Carte: ,,căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.”[45] Ajutorul lui Dumnezeu vine, dacă omul nu zace în păcate.

-Am citit într-o carte, că Sfântul Ioan Gură de Aur a lăudat anumite sfinte care, într-o perioadă de prigoană, s-au aruncat de pe mal în apă, ca să nu fie pângărite şi silite să-şi lepede credinţa. Este un pogorământ al Bisericii, în cazuri de acest fel?

-Nu trebuie să se gândească omul la asta, pentru că Dumnezeu nu-l lasă, îl ajută. Da, sunt câteva cazuri de acest fel în istoria creştinismului, dar Dumnezeu nu recomandă asta, să-şi facă omul moarte singur.

Nu trebuie să folosească nimeni acest gând. Căci sunt multe cazuri limită, şi-atunci s-ar omorî atâta lume!

Pe urmă, nu se ştie cum primeşte Dumnezeu moartea asta. E adevărat, a avut omul un curaj, a făcut o faptă de mare curaj, dar dacă la Dumnezeu nu este primită?! Dacă cumva se socoteşte sinucidere?! Şi atunci, te joci cu mântuirea?!

-Este un păcat să te duci la o înmormântare a unui  om sinucis?

-Nu este un păcat, dar aceşti oameni sunt lepădaţi de Dumnezeu, merg în iad. Cel mai mare păcat este sinuciderea, de aceea nu se mai poate face nici înmormântarea, nici parastas, nici pomană, iar dacă cineva are bani de pierdut, Dumnezeu nu primeşte nimic pentru aceste suflete.

-Au valoare pentru noi, creştinii, practicile orientale ( yoga)?

-Toate sunt rătăciri, pe care Dumnezeu le condamnă, şi toate sunt de la diavol. Pot să afirme orice, că nu sunt de crezut. Biserica Ortodoxă este de la Hristos, iar Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, cei ce v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le credinţa.”[46] Mai-marii noştri care s-au săvârşit cine sunt? Sunt Sfinţii: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Nicolae, Sfânta Parascheva, etc.! Noi ne uităm la înaintaşii noştri şi le urmăm credinţa, căci toţi sfinţii au avut credinţa cea adevărată, propovăduită în Biserică de 2000 de ani.

-Spuneţi-ne ceva despre relaţia dintre sufletul şi trupul omului!

-Primul care există este sufletul. El este de la Dumnezeu, şi se aşează în corpul femeii în momentul zămislirii pruncului; nu peste un minut, nu peste 10, nu peste 100, nu peste o săptămână. Când el s-a aşezat în corpul femeii, atunci începe creşterea organismului uman. Dacă n-ar avea suflet, trupul n-ar creşte. Sufletul este cel care are toate simţurile, şi cât timp el este în om, acesta simte. Nu mădularele sunt cele care simt, ci sufletul, care este băgat în toate mădularele omului. De exemplu, un om, atunci când moare, are ochi, are mâini, are picioare, dar nu simte nimic. Deci, cine era în toate mădularele acestea atunci când el vedea, gusta, simţea durerea? Sufletul!

La moarte, sufletul dispare din om, se ridică la cer, rămâne trupul, care va învia şi iar se va lega cu sufletul, aşa cum a fost şi pe pământ, cu trup şi suflet, dar trup spiritual, desigur, care nu va mai putrezi, nu va mai mânca.

-Dar trupul va avea aceeaşi formă ca acum, după înviere?

-Aşa cum sfinţii o spun, din diversele lor descoperiri, oamenii vor avea acelaşi trup, numai că el va fi îngeresc. Îngerii se văd ca şi oamenii, chiar dacă nu au trup, aşa se văd: au ochi, urechi, toate mădularele. Simţurile de pe lumea asta nu dispar în lumea cealaltă, numai că ele vor gusta numai dulceaţă, adică, omul va avea gust plăcut, vederi frumoase, sunete armonioase.

-Sufletul, la înviere, ia acelaşi trup din ţărână, ca acum?

-Acelaşi trup, nu altul.

-Ajunge numai mâna aceea de pământ care rămâne după descompunerea trupului?

-Şi din nimic, şi dintr-o fărâmitură cât urechea acului se va face trupul cum a fost pe faţa pământului, ca să primească ori bune, ori rele, după cum a luptat în această viaţă. Dacă Dumnezeu din nimic a putut să facă pământul, apoi dintr-o fărâmitură de ţărână poate să facă acelaşi om.

-Când omul îmbătrâneşte, el nu se simte şi sufleteşte diferit?

-Nu se simte mai bătrân, dar, spre deosebire de tinereţe, gândeşte altfel. Atunci, când se gândea la moarte, o socotea poate ca pe o poveste, dar acum, când a îmbătrânit, moartea-i mai lângă uşă, şi gândeşte altfel despre ea.

-Am văzut acum o fată, care nu este în nici o sectă, şi poate ridica în aer o carte, chiar Biblia, prin simpla atingere, fără a o apuca cu mâna!

-Sunt lucruri diavoleşti! De ce ni se spune în Evanghelie, că: ,,vor face semne şi minuni ca să-i ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi”[47]?! Mie mi-a spus o femeie odată că, o ţigancă a pus-o să facă 7 noduri la o aţă, pe care ea o avea, apoi a pus-o în palmă şi a închis-o în pumn. După un minut a pus-o ţiganca să deschidă pumnul, şi aţa nu mai avea nici un nod. Femeia era mirată, că doar ea a avut aţa, ea a făcut nodurile şi la ea a stat aţa înnodată. Astea sunt lucrurile diavoleşti! Diavolul are îngăduinţă să facă lucrurile astea, care par nişte minuni, ca să poată să atragă lumea. E înşelătorie, nălucire.

-Dar vindecările miraculoase, făcute de către  diverse persoane?

-Astea pot să fie şi înşelăciuni, pot să fie şi cu lucrarea diavolului. Dumnezeu a dezlegat să se poată face şi lucrurile astea. Ca o îngăduinţă, Dumnezeu îi dă diavolului putere.

-La cartea Iov scrie că diavolul era în consiliu cu îngerii lui Dumnezeu. Cum putea el să fie acolo? Era îngăduit să fie el printre îngeri?

-El i-a spus lui Dumnezeu să-i dea voie să-l încerce pe Iov. Dar, chiar dacă diavolul aducea încercările peste dreptul Iov, tot Dumnezeu îl dezlega. Din cauza asta Iov a spus: ,,Domnul a dat, Domnul a luat.”[48] N-a spus că le-a dat diavolul, ci Dumnezeu. Înseamnă că, prin voia lui Dumnezeu a venit necazul, nu fără dezlegarea Lui.

Orice necaz pe faţa pământului trece întâi prin cenzura lui Dumnezeu, şi pe urmă vine pe capul oamenilor; că-i de la vecini, că-i de la diavol, de unde o fi, până nu dezleagă Dumnezeu, nu vine pe capul omului. Pe pământ nu este nimic la întâmplare. Pământul este condus de Dumnezeu, nu de vrăjitoare, nu de diavoli!

Despre rugăciune şi post

 -Cum îi învăţaţi pe fiii dumneavoastră duhovniceşti să se roage? Ce sfat daţi în privinţa rugăciunii?

-Eu mai întâi îi învăţ să nu facă păcate, şi în măsura în care pot, să se roage. Iar dacă nu pot să se roage prea mult, atunci să citească.

-Obişnuiţi să le daţi acatiste, Psaltire, Paraclisul, ca şi canon de rugăciune?

-Ce rugăciuni le plac, cu acelea să se roage. Dacă le place rugăciunea multă către un sfânt, să se roage la el; dacă le place să se roage la Maica Domnului, să se roage aşa. Pentru că, dacă sunt atraşi, le fac cu drag, iar dacă le fac din obligaţie, atunci zic rugăciunea ca pe-o poezie, mintea stă în altă parte, şi nu este prea mare folos. La Dumnezeu este primit nu cât de mult s-a rugat omul, ci cât i-a stat mintea la Dumnezeu.

-Daţi, ca şi canon, metanii multe?

-În măsura în care omul le poate face.

-Ce ne puteţi spune despre rugăciunea de toată vremea?

-Biblia spune: ,,rugaţi-vă neîncetat!”[49]. Nu are importanţă ce cuvinte spune omul, numai să vorbească cu Dumnezeu, să cugete la Dumnezeu. Principal nu este ce spune gura. Hristos a spus femeii samarinence că: ,,vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută.”[50] Sfinţii, când ajungeau la desăvârşire, nu mai luau cărţile, rugăciunile de dimineaţă sau de seară, ci se duceau în pustie, ridicau mintea la Dumnezeu, îşi umpleau ochii de lacrimi şi se rugau fără încetare. Asta este rugăciunea în duh şi în adevăr, când oamenii se roagă fără să mai citească, şi chiar fără să mai vorbească.

Prima poruncă asta este: să iubim pe Dumnezeu din toată puterea. Când un om gândeşte la Dumnezeu, nu supără pe Dumnezeu, nu uită de Dumnezeu, păstrează legătura cu Dumnezeu, omul acela se roagă.[51]

În tăcere, noi putem cunoaşte pe Dumnezeu şi din lucruri. Ne gândim aşa: Cât este de mare pământul şi cine l-a făcut? -Dumnezeu! În cât timp l-a făcut? -Într-o clipă, într-o secundă! Cine a făcut Soarele? -Dumnezeu! Cum se învârteşte pământul în jurul lui? Ce viteză are? Cine i-a dat viteza aceea? Câte astre sunt în galaxia noastră? Cine le-a făcut? Cine le-a aşezat? Câte planete sunt? Cum merg toate? Cine le dă brânci? Adică, din lucruri noi putem cunoaşte pe Dumnezeu. Căci, dacă Dumnezeu a făcut pământul, El e mai mare ca pământul; dacă a făcut Soarele, El este mai strălucitor ca Soarele; dacă a pus aştrii pe bolta cerească, e mai înalt decât distanţa până la ei. Prin astea admiri pe Dumnezeu şi nu-L poţi uita. Şi, mai ales, te ajută ca atunci când te rogi la Dumnezeu, să nu te rogi ca la un om pe icoană, ci ca la un Dumnezeu nemărginit, Care este pretutindeni, atotputernic şi atotştiutor.

-Spun unii că, dacă citeşti la Psaltire, ai ispite!

-Nu există asta! Ori lumea nu ştie, ori sunt minciuni diavoleşti. Nu există lucrul acesta: dacă m-am rugat mai mult, am ispite mai multe!

Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât apropiem pe Dumnezeu de noi, Care depărtează cu mare dragoste ispitele de noi, făcându-ne biruitori asupra lor. Ispite trebuie să vină, pentru că aşa este pe faţa pământului.

-Rugăciunea inimii, ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, este bine să se spună?

-Este bine! Omul, ca să nu uite de Dumnezeu, pronunţă mereu; fie că se gândeşte la rugăciune, fie că nu se gândeşte, pronunţându-o mereu, tot ajută la ceva. Decât să se gândească la alte lucruri, mai bine s-o spună neîncetat. Numai dacă traversează o stradă, de exemplu, atunci nu poate să spună că se roagă, căci trebuie să fie atent la maşini.

În timpul repaosului, când mintea este liberă, nu se ocupă cu altceva, e bine să facă această legătură cu Dumnezeu.

-După o perioadă în care am practicat această rugăciune, am pierdut-o din cauza smintelilor şi a ispitelor din jur, iar acum m-am deznădăjduit. Cum să recapăt rugăciunea şi pacea?

-L-a întrebat un sfânt pe un ucenic: ,,cât te-ai gândit la Dumnezeu astăzi?” Şi i-a răspuns ucenicul cât. Iar sfântul i-a spus că asta este adevărata rugăciune, primită de Dumnezeu, nu cât a zis cu buzele, ci cât s-a gândit la Dumnezeu.

Adică, nu are importanţă că zice cineva rugăciunea de 1000 de ori, cu mintea cine ştie pe unde; principalul este cât a stat cu mintea la Dumnezeu, cât a avut legătură cu El.

-În vremea rugăciunii apare de multe ori gândul de a renunţa, sub motivaţia dorinţei de a citi o carte duhovnicească, sau de a face o faptă de folos. Ce are prioritate: rugăciunea, citirea cărţii sau fapta bună?

-Rugăciunea, desigur! E cea mai de folos, fiindcă ea este vorbirea omului cu Dumnezeu, şi, dacă-L iubim pe Dumnezeu, nu ne mai săturăm de vorbirea cu El, sau de rugăciune. Iar dacă nu-L iubim, atunci vine lenea, vine greutatea.

-Cum să ne apărăm de gânduri în timpul rugăciunii? Ce este de făcut pentru a avea mai multă atenţie la Sfânta Liturghie şi la celelalte rugăciuni?

-Când omul are timp liber, trebuie să citească mult; citind mult, în memoria lui se adună lucrurile sfinte, care îl ajută: înţelege ce este Sfânta Liturghie, ce este Sfânta Împărtăşanie,  care este cel mai important moment al slujbei, etc.

Este cu neputinţă să nu-i fugă cuiva mintea în timpul Liturghiei, sau al altor rugăciuni. Dar când mintea fuge, ea trebuie adusă înapoi.

Dacă cineva vrea să vadă cum poate să vină diavolul cu gânduri, să-şi propună să se gândească numai la Dumnezeu un anumit interval de timp, şi apoi să fie atent la ce-i trece prin minte. Atunci va vedea cum îi aduce diavolul tot felul de gânduri: cum era când se ruga, cum era în biserică, cum era când s-a dus la o conferinţă duhovnicească, etc. Şi astea sunt tot de la diavol, adică el vine cu lucruri care par duhovniceşti, ca să fugă mintea de la Dumnezeu. Dar omul trebuie să ţină mintea, cât poate, numai la Dumnezeu în timpul rugăciunii.

-Ne putem ruga pentru musulmani, sau pentru negrii din Africa, să se convertească la creştinism?

-Biserica nu recomandă, dar au fost sfinţi care s-au rugat, iar Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea. Sfântul Macarie cel Mare, mergând odată prin deşert, a dat cu piciorul într-o căpăţână de popă idolesc, care i-a spus că, atunci când sfântul se ruga, ei, cei din iad primeau uşurare.[52]

Deşi Biserica nu recomandă, nu-i un păcat dacă se roagă cineva, însă nu-i garantat că este primită rugăciunea.

-Pentru cei necununaţi este voie să ne rugăm?

-Eu aşa cred: dacă Sfântul Macarie s-a rugat şi pentru păgâni şi tot a fost ceva bun, vă puteţi ruga, pentru îndreptare!

Biserica spune că nu este primită rugăciunea, din cauza acestor păcate grele. Deci, ea nu recomandă, pentru că Dumnezeu este supărat pe astfel de oameni.

Dar, dacă s-ar ruga cineva, n-ar greşi; Dumnezeu o primi, n-o primi, omul s-a rugat.

-A cui rugăciune ajunge la Dumnezeu: a celui ce merge la biserică din fală, ca să-l vadă cei din jur cât de credincios este el, sau a celui care, din anumite motive (oboseală, serviciu în schimburi, etc.) rămâne acasă, cu gândul la Dumnezeu?

Care poate să se ducă la biserică, să se ducă! Chiar dacă nu are prea multă credinţă. Cei care caută un motiv ca spă rămână acasă, că se roagă mai bine acasă, aceasta este o înşelătorie, este diavol cu chip de înger, care învaţă că este mai primit aşa. Gândul acesta nu e curat.

Este de mare folos ca omul să vină la biserică.

-Există mulţi oameni care spun că au credinţă, dar nu merg la biserică, motivând că vor merge la bătrâneţe.

Minciuni! Aceşti oameni nu au credinţă.

-Cât de important este postul pentru mântuirea noastră, căci mulţi creştini astăzi nu mai postesc, sau, dacă postesc, consideră că este o practică formală? Este important să postim, sau nu?

-Ce este făcut în Biserică este lucrarea Duhului Sfânt. Când Hristos S-a înălţat la cer, a trimis pe Duhul Sfânt peste Apostoli şi ei au făcut episcopi, preoţi, biserici, şi toate legile acestea ale Bisericii. Nu putem spune că ele nu sunt bune sau nu sunt adevărate.

Principal este ca postul să fie şi cu înţelepciune, căci dacă un om este bolnav, suferind, şi îşi distruge viaţa prin post, aceea se numeşte sinucidere. Biserica îl dezleagă pe un om neputincios să mănânce, în caz de mare nevoie, carne, iar la mai puţină nevoie să mănânce lapte, brânză şi ouă [în zile de post]. Biserica nu este nici vătămătoare, nici omorâtoare de oameni. Omul se dă după nevoie.

Iar dacă cineva nu poate posti aşa cum scrie cartea, să aibă mare grijă în viaţă, ca miercurea şi vinerea să nu guste peşte sau carne.

-Am citit în Scrierile Apostolice că Sfântul Clement Romanul consideră postul mai mare decât rugăciunea. Ce părere aveţi?

-Rugăciunea este foarte bună, dacă omul nu o zice din obişnuinţă, ci cu simţire. Omul trebuie să se gândească la Cel căruia se roagă. Iar dacă o rosteşte din obişnuinţă, rugăciunea are mai mică valoare, are plată de oboseală, nu de rugăciune. Omul se roagă cu adevărat numai atâta timp cât îşi ţine mintea la Cel nevăzut.

Şi postul ajută la mântuire, dar primul lucru este acesta: a iubi pe Dumnezeu. Asta este prima poruncă, şi dacă o împlinim, urmează celelalte, inclusiv postul.

Unul, prin rugăciune, are darul postirii, altul darul tămăduirii, altul al milosteniei sau al propovăduirii. Dumnezeu l-a împodobit pe om cu toate darurile acestea, pentru a-l ajuta să se mântuiască.

Toate faptele bune sunt primite la Dumnezeu, nu pot fi despărţite, ele se ţin ca un lanţ.

 

Despre smerenie, dragoste, pace şi bucurie duhovnicească

-Smerenia este numai a celor desăvârşiţi, un dar pe care Dumnezeu îl face celor ce-au ajuns pe culmea virtuţilor?

Dacă un om are necazuri multe şi-i smerit, pe toate le va birui. Iar dacă nu rezistă până la urmă, a pierdut smerenia. Omul nu rezistă mult tare la necazuri multe, cade [cârteşte, judecă, se deznădăjduieşte, etc.]; dar, pe urmă trebuie să se roage mult la Dumnezeu, şi Dumnezeu îl ajută.

Dacă un om e bun, Dumnezeu îl ajută mai mult ca pe cei răi. De-asta spune Cartea:  ,,Multe (nu puţine, multe!) sunt necazurile drepţilor, dar din ele toate (nu din jumătate, nu dintr-un sfert, din toate!) Domnul îi va izbăvi.”[53] Fiind drept, Dumnezeu îi dă darurile astea: smerenia, răbdarea, şi celelalte.

Omul, dacă se luptă, în lupta aceea Dumnezeu nu-i dă toate deodată. Ce-i nevoie, aceea îi dă. Dumnezeu a spus: ,,puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte!”[54] Omul n-are credinţă multă, n-are experienţă multă, şi când el este neputincios, atunci, în neputinţă, arată Dumnezeu nişte semne şi-l încurajează.

Oricine, când face un bine, i se pare că este al lui. Smerenia e bună în orice situaţie. De fapt, este o luptă obligatorie pentru a o câştiga, fiind poruncă dumnezeiască înscrisă în Evanghelie.[55]

-Cum poate cineva căpăta smerenia adevărată, nefăţarnică, în viaţa lui?

-Dacă caută mântuirea, vrea să scape de iad şi să ajungă în rai, automat vine smerenia.

Dar dacă nu caută mântuirea, atunci îl chinuieşte mândria, face fapte bune că s-a obişnuit să facă, că lumea îl ştie de credincios, dar le face mai mult pentru lauda oamenilor, nu pentru frica de Dumnezeu.

Când un om caută mântuirea, nu mai vine prea mult mândria. Se gândeşte la Dumnezeu, la lucrurile mari şi minunate pe care El le-a făcut din nimic, şi îşi dă seama de propria micime.

În Carte spune aşa: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă.”[56] Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, te gândeşti la El ziua şi noaptea, fără oboseală, şi pe El Îl lauzi.

-Cum să se comporte cu bolnavii, cei care îi au în grijă?

-Să se gândească aşa: ,,bine că nu sunt eu bolnav, măcar să pot ajuta pe cei bolnavi!” Dacă i se pare greu, să-şi amintească de greutatea chinurilor mucenicilor, când li se tăiau mădularele, erau torturaţi, etc.; asta era cu adevărat dureros, nu oboseala de a îngriji pe bolnavi. Dacă Dumnezeu dă putere, nu este ceva prea dificil; omul trebuie să aibă ocupaţie, şi are şi plată înaintea lui Dumnezeu pentru că a îngrijit un bolnav, îngrijind pe Hristos.[57]

-Nu am o pregătire teologică, timp prea mult pentru citit nu am, dar aş dori să le fiu de mai mult folos duhovnicesc bolnavilor pe care îi am în îngrijire…

-Îi învăţaţi atât cât ştiţi. Dumnezeu nu vă cere ceea ce nu ştiţi sau nu puteţi. Apoi, mai este şi cuvântul acesta: ,,nu vă îngrijoraţi de cum sau ce veţi vorbi, că în ceasul acela vi se va da vouă ce să vorbiţi.”[58]

Vă rugaţi la Dumnezeu, iar El vă dă minte sfatul potrivit pentru orice situaţie.

-Cum se poate ajunge la a fi părtaş la suferinţa aproapelui?

-Dacă este dragoste de Dumnezeu, este dragoste şi de aproapele. Nu vedeţi?! În lume, oamenii răi fac numai rău: înjură, hulesc, ocărăsc, etc. Iar cei credincioşi, care au pe Dumnezeu în inima lor, dau un ban la un sărac, se ridică de pe scaun în autobuz ca să facă loc unui bolnav, adică fac bine aproapelui.

-Câteodată, ne aflăm într-o cădere duhovnicească, nu ne mai putem ruga, nu mai putem posti, simţim că nu mai avem dragoste de a merge la biserică, şi ne pare rău, dar totuşi nu găsim în noi înşine puterea şi voinţa necesară de a ne vindeca şi de a pune un început bun. Ce să facem ca să putem să recâştigăm harul lui Dumnezeu?

-Întâi şi-ntâi, acolo este un păcat, pe care omul îl are în inimă; şi atunci se întâmplă cum scrie în Carte: ,,pomul rău face roade rele.”[59] Dacă păcatul există în om, el nu se poate ridica, căci ,,nu poate sluji la doi domni.”[60] Cât timp omul este cu păcate în inimă, diavolul este lângă el, iar Dumnezeu nu se poate apropia unde este diavolul şi lucrurile lui.

Dacă există păcatul în om, să se roage mult, forţat, la Maica Domnului. Prin anumite semne, întâmplări sau pedepse, mila lui Dumnezeu îl poate ridica, dar trebuie să se ferească de păcate.

-Sfinţia Voastră aveţi mereu aceeaşi bună-dispoziţie sufletească? Cum se dobândeşte?

-Dacă te fereşti de păcate, eşti întotdeauna la fel. Numai când te încearcă Dumnezeu eşti mai fără bucurii. Dar asta nu te vatămă cu nimic. Trebuie să rabzi, să te rogi, să te îngrijorezi, şi treci peste toate. După ce-am trecut, bucuria este mult mai mare ca înainte. Cu cât e necazul mai mare, cu atât e şi bucuria mai mare, pentru că am biruit cu Dumnezeu şi pe El Îl laud.

-Cum se capătă pacea sufletului?

-Dacă un om nu face păcate, are pace. Dar trebuie să rabde, căci duşmani sunt pe toate drumurile. Când nu mai poate răbda, mai zice şi câte un cuvânt, dar care ştie că nu-L supără pe Dumnezeu.

-Ce înseamnă să fii cu adevărat fericit, pe pământ? Pentru că, toată lumea vrea să fie fericită, dar cade în diferite prăpăstii.

-În Carte spune aşa: fericirea adevărată a fost în rai. Dumnezeu i-a spus lui Adam: ,,Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!”[61] Când Adam a greşit, a fost dat afară din rai, pe acest pământ, într-un mic iad.

Toată lumea vrea bine, adică un fel de rai. Dar pământul este un mic iad, pentru că, ce rost avea să-l scoată Dumnezeu pe Adam din rai şi să-l pună într-un alt rai?! Toţi oamenii, buni şi răi, împăraţi şi săraci, sfinţi şi oricine ar fi, trebuie să ofteze, pentru că toţi au de dus o cruce pe faţa pământului. Dar Dumnezeu dă în aşa fel crucea omului, ca el s-o poată duce.

Iar cel care Îl caută pe Dumnezeu este de 100 de ori mai fericit faţă de ceilalţi, care nu sunt cu credinţă. Asta ne-o spune Însuşi Hristos în Evanghelie: ,,oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni.”[62] Deci, cei credincioşi sunt mai fericiţi pe lumea asta, decât ceilalţi păcătoşi, pentru că oamenii credincioşi sunt prieteni cu Dumnezeu, iar păcătoşii sunt prieteni cu diavolul. Dumnezeu ajută mai mult pe prietenii Lui decât pe prietenii diavolului, pentru că cei ce sunt prieteni cu diavolul sunt duşmanii lui Dumnezeu.

A sluji lui Dumnezeu, în asta stă fericirea. Dumnezeu îl face pe om fericit: dacă are necaz, îl scapă de el şi omul de bucurie nu ştie ce să mai facă, că l-a scăpat Dumnezeu. De ce spune Biblia: ,,Multe sunt necazurile drepţilor, dar din ele toate Domnul îi va izbăvi.”[63] sau ,,Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, dar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele.”[64]?!

-Aş vrea să ştiu ceva despre frumuseţea care Îi place lui Dumnezeu.

-Este frumuseţe şi cu păcate, dar şi dumnezeiască.

Dacă omul are inimă curată, în asta stă frumuseţea sufletului. Încolo, toate sunt goană după vânt, deşertăciunea deşertăciunilor. Nimic nu-i bun sub soare, decât a sluji lui Dumnezeu.

-Sfinţia Voastră aveţi mângâieri (cercetări) dumnezeieşti, sau trăiţi numai în credinţă, în nădejdea bunătăţilor viitoare?

-Din cunoştinţele pe care le-am înmagazinat s-au adunat în inimă lucrurile de admirat, lucrurile făcute de Dumnezeu în Sfânta Treime, şi dorinţa de a cugeta mereu la ele.

Înainte, mă rugam la Dumnezeu cu o dragoste generală, ştiam că e bine să mă rog. Un copil, la începutul şcolii învaţă pentru că ştie că e bine să înveţe, dar la sfârşitul şcolii are ceva deosebit în inimă, faţă de ceea ce a avut la început.

Acum, ajung la adâncimea rugăciunii, mai ales dimineaţa, la Sfânta Liturghie. Seara capăt mai greu rugăciunea, pentru că intervin grijile zilei.

Cea mai mare fericire o consider cugetarea la lucrurile mari ale lui Dumnezeu; El este fără margini, pretutindeni, a făcut totul: Soarele, stelele, pământul… În lipsa acestei cugetări, mintea se duce la sfinţii care se roagă pentru noi în necazuri, Maica Domnului, mai întâi, şi toţi sfinţii.

 

Despre mânie, judecată, ură, invidie

-Cum se poate birui mânia?

-Mânia trebuie stăpânită. În Carte spune că ,,Pentru orice lucru este o clipă prielnică.”[65] E bine să zici cât trebuie şi să nu te mustre cugetul pe urmă. Altfel, faci tu păcat, nu cel asupra căruia te-ai mâniat.

-Sfinţia Voastră aţi fost dintotdeauna la fel de răbdător ca acum[era în 1997]? Ce v-a ajutat cel mai mult la aceasta?

-La început răbdam, fiind de felul meu un om răbdător, dar tot cădeam de 10-20 de ori pe an; îmi pierdeam cumpăna. Căutam să zic pe dreptate (şi aveam dreptate!), dar mă mustra cugetul pe urmă, mă supăram. Nu aveam experienţă. Experienţa m-a ajutat mult. Acum, dacă mă enervez o dată pe an… Mă înşeală mai greu nervii.

-Spuneţi-ne un cuvânt pentru răbdare în orice situaţie!

-Cartea spune că nu este nici un om pe pământ fără o cruce de dus şi această cruce se numeşte suferinţă. Fără suferinţă nu se poate trăi pe faţa pământului. Căci trăim într-un mic iad. Noi am fost în rai şi nu ne-a dat Dumnezeu în alt rai, numai la bine. Ne-a dat să suferim, să plângem. Iar toată suferinţa vine de la Dumnezeu, ori pentru păcate, ori pentru scopuri pe care numai El le ştie. Nu vine de la vecini, nu de la farmece, nu de la diavol. Deci trebuie să răbdăm.

Au răbdat şi Hristos, Maica Domnului, toţi Sfinţii. Noi răbdăm foarte puţin. Răbdare era la Sfinţi, când li se tăiau mâinile, picioarele… Dar la noi nu este răbdare, este ceva prea simplu.

-Ce înseamnă ,,a purta neputinţele aproapelui”?

-Oamenii sunt de tot felul, dar e nevoie să nu te mânii pe nimeni.

Dumnezeu laudă pe furnică, iar lenea este păcat de moarte. Cel care e leneş trebuie sfătuit, iar dacă nu ascultă, îl duci la cel mai mare.

Omul, dacă nu e forţat să se îndrepte, face greşeli mari. Nu trebuie lăsat răul aşa.

Unde poţi ajuta, ajuţi. La cel leneş nu da! La cel neputincios să-i dai! Sunt şi şmecheri, pe care nu-i nevoie a-i ajuta prea mult, îi ajuţi mai puţin.

-Unde sfârşeşte discernământul-faptul de a analiza un om, un lucru, o situaţie-, şi unde începe judecata, ca păcat?

-În Evanghelie scrie: ,,Făţarnicule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi numai atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.”[66] E mai bine ca omul să nu condamne pe nimeni şi să se ferească de păcat, în măsura în care îl mustră cugetul.

Cel mai bine este să întrebi duhovnicul, în anumite cazuri. Pentru că situaţiile sunt diferite: pe unii trebuie să-i condamni, pe unii trebuie să nu-i aprobi, de unii trebuie să te fereşti şi să fugi. Toate au timpul lor. Dacă un om e obraznic, nu poţi să spui că face bine, sau să nu te gândeşti că el face rău. Trebuie să fugi de el, şi să înveţi şi pe altul să fugă.

Noi suntem obligaţi şi să învăţăm, adică să mustrăm, dar şi să ocolim sminteala. Când vezi că cineva face rău, te gândeşti ce cuvinte poţi folosi ca să-l ajuţi. Dacă spui un cuvânt şi s-a supărat, atunci taci; iar dacă l-a primit, atunci poţi continua. Certarea trebuie începută pe departe, iar dacă vezi că l-ai ajutat continui, dacă nu, te opreşti. Dar dacă te ambiţionezi şi zici continuu, atunci îl judeci, nu-l mai înveţi; te iei la ceartă cu el, îl mustri, şi în loc de a-l ajuta, mai tare l-ai smintit.

Dacă omul este în neştiinţă, nu-l poţi lăsa să facă rău, trebuie să-l înveţi. Dar dacă vezi că nu primeşte, atunci cauţi să te retragi, fără a-l mai mustra în continuare. Nici să-l laşi în păcat nu se poate, că el nu ştie; nici să-l ocărăşti, dacă el nu primeşte învăţătura bună.

-Cum ne putem izbăvi de invidie? Ştim că există, de multe ori şi în mânăstiri, multă invidie. Cum putem lupta împotriva acestei patimi?

-Dacă este frică de Dumnezeu, dispare. Dumnezeu spune clar: ,,dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotrivă-ţi, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul.”[67]

Pe urmă, dacă un om ţine ură în inimă, înseamnă că omul acela n-a iertat; ura nu stă în gură, sau în gât, stă în inimă. Evanghelia spune: ,,…omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale scoate ce este rău. Că din prisosul inimii îi grăieşte gura.”[68]

Fiecare spunem la Tatăl nostru: ,,şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Nu spunem: ,,Iartă-mă, Doamne, că m-am spovedit, sau nu mai fac!”. Ci  spunem: ,,Iartă-mă, Doamne, cum iert eu!”. Vasăzică, am iertat jumătate, jumătate să mă ierte Dumnezeu.

Când ne uităm în învăţătura bisericească, ea nu dă voie la duşmănie, la ură, la invidie, niciodată. Dacă spune Psaltirea: ,,Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi;”[69], este nevoie şi de mânie câteodată, dar fără prea mulţi nervi, fără ură, şi pe timp de scurtă durată, adică să nu apună soarele peste ea.[70]

Dacă noi avem duşmani, Cartea ne spune că cei mai aprigi duşmani i-a avut Hristos, nu noi. Dacă El a avut duşmani, noi cum să nu avem?!

Întâi şi-ntâi să scoată omul din inimă ura faţă de vrăjmaşi. Cel care urăşte se chinuie singur, se amărăşte, se tulbură, nu-l amărăşte pe duşmanul lui. De câte ori îşi vede duşmanul se chinuie. Trebuie să iertăm şi noi tot, pentru că şi Dumnezeu ne iartă nouă tot.

La asta să ne gândim: de-ar muta omul munţii, de şi-ar da trupul să fie ars, dacă nu are dragoste, totul este în zadar.[71] Iar cartea de spovedanie spune că, cel care are ură, nici pe patul de moarte să nu primească Sfânta Împărtăşanie.

Ca să poată cineva să nu urască, trebuie să vorbească mult cu duşmanul, dacă poate să şi glumească, nu numai să vorbească serios şi de nevoie. Numai dacă duşmanul nu poate suferi şi la orice cuvânt se enervează, atunci este mai de folos tăcerea. Altfel, nu numai de mare interes să vorbească, de pildă ,,Bună ziua!” sau ,,Ce mai faci?”.

Iar dacă nu a primit răspuns o dată, peste o săptămână, peste două, să caute iar vorbă, căci căutând vorbă, duşmanul îşi dă seama că respectivul nu are ură; iar dacă tac amândoi, ştiu că se urăsc. Cel care vorbeşte, acela nu urăşte, şi atunci rămâne păcatul numai asupra unuia.

-Cum să te laşi în voia lui Dumnezeu şi să nu cazi în trândăvie şi supărare?

-Cei care caută mântuirea nu se trândăvesc.

Iar cei care cunosc şi vor să împlinească Evanghelia, ştiu că nici atunci când au luat bătaie nu trebuie să se supere. După Carte, cearta [mânia] se mai permite, dar ura niciodată. Indiferent ce motiv de pe faţa pământului ar fi, nimeni n-are voie să urască.

Despre discernământ

 -Cum putem noi şti dacă o faptă pe care o facem este conformă cu voia lui Dumnezeu, sau, dimpotrivă, este demonică?

-Părinţii sunt obligaţi să-şi crească copiii conform religiei, să cunoască cât de cât religia, şi măcar la necaz să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Dacă nu există o astfel de educaţie, se ajunge la o stare de sălbăticie, nu ştiu că există Dumnezeu, nu mai au frică de Dumnezeu, nici nu ştiu că vor ajunge în foc pentru păcate. Poate-şi aduc aminte când dau de vreo boală grea, sau la bătrâneţe. În rest, merg aşa înainte, cum scrie la Evanghelie: ,,Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi.”[72]

Primul lucru este să intre credinţa în sufletul omului. Dacă a intrat Dumnezeu în om, omul s-a schimbat, nu mai are ură, sau are mai puţină, nu mai este sălbatic, criminal, ştie că-l vede Cineva, ştie ce e bine şi ce e rău în faţa lui Dumnezeu. Dacă nici nu ştie că este Dumnezeu, nu are frică de nimeni.

Acum sunt timpurile acestea grele, sunt războaie, şi asta nu este altceva decât mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu are cupa Lui, şi când această cupă s-a încărcat, se varsă peste oameni mânia Lui: dacă nu-i război, este foamete; dacă nu-i foamete, este boală, vin plăgi pe capul omului pentru păcate, şi atunci, pentru a scăpa de ele, trebuie să fii numai cu Dumnezeu.

Biblia spune că înainte de sfârşitul lumii-că asta are să vină odată-vine lepădarea de credinţă.[73] Adică, nu vine sfârşitul, până când nu vine această lepădare. Fiecare începe să se lase de credinţă, unul cu un motiv, altul cu altul.

Este bine să ştie omul şi să lupte pentru a se feri de tot ceea ce este păcat. Mai ales cei care cunosc, măcar aceia să se lupte să îmbuneze pe Dumnezeu, căci Dumnezeu, când a ars Sodoma şi Gomora, a spus că, de va găsi 10 drepţi în Sodoma, nu va da foc.[74] Dacă nici 10 drepţi nu a găsit, a trimis foc din cer. În Carte scrie că, la sfârşitul lumii vor fi suferinţe mari, dar din cauza celor aleşi, Dumnezeu va scurta suferinţa pe faţa pământului, iar dacă n-ar scurta-o, nimeni n-ar mai scăpa.[75]

-Cum îşi dă seama cineva aflat într-o situaţie limită, care este decizia optimă în faţa lui Dumnezeu,  pentru acel moment?

-Dacă omul caută pe Dumnezeu şi se roagă, Dumnezeu nu-l lasă să piară, ori îi dă un vis, ori îi dă o întâmplare, ori trimite pe cineva în cale să-l sfătuiască, ori vrea să plece la un drum şi i se pune o piedică, pentru a nu i se întâmpla ceva rău. Dacă a cerut ajutorul lui Dumnezeu, El îl scapă de orice încurcătură, prin diferite moduri. Dumnezeu veghează dacă omul merită ajutorul Său, şi-l ajută pentru a se mântui.

Totdeauna, omul să ceară ajutorul lui Dumnezeu. Dacă cere cu credinţă, cu durere, cu stăruinţă, şi se fereşte de păcate, nu se poate ca Dumnezeu să-l lase să greşească, mai ales că el nu ştie.

-Ce să facă acei tineri care nu ştiu ce drum să aleagă în viaţă? Unii îşi pun problema că ar fi bine să se căsătorească, alţii să meargă la mănăstire, dar există o stare de incertitudine. Cum pot şti ei care este voia lui Dumnezeu?

-Dacă se roagă la Dumnezeu şi se feresc de păcate, îi ajută Dumnezeu. Pentru că El rânduieşte toate lucrurile astea, nu omul.

Dacă cineva vine în mănăstire, este chemarea lui Dumnezeu. El cheamă multă lume la mântuire, să-i scape de iad. Dar tot Dumnezeu spune: ,,mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.”[76] Nu spune ,,un sfert aleşi”, sau ,,jumătate”, ci ,,puţini”. Cum Dumnezeu nu minte, înseamnă că la alegere, adică la rai, vor fi puţini.

-Ce atitudine să ia un credincios faţă de persoanele mai puţin credincioase, sau chiar atee, cu care are legătură sau  este nevoit, deseori, să convieţuiască?

-Trebuie să vorbească ca şi cu nişte prieteni, fără să-i certe, fără să-i ocărască, pentru că ei  nu cunosc religia, şi necunoscându-o cred că aşa trebuie să fie: imorali, răutăcioşi, etc. Dar asta nu vatămă cu nimic pe cel credincios, pentru că ei pierd, ei greşesc, iar credinciosul trebuie să rabde. De asta spune Cartea: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.”[77] Ca vorbire, dar nu ca mustrare, poate să le amintească mereu şi lor de moarte, să ştie că atunci când vor muri vor plăti toate relele; dar să le spună cu frumosul, fiindcă ei nu au credinţă, nu cunosc religia.

Dacă cineva credincios este singur într-o comunitate de oameni mai puţin credincioşi, să stea ,,ca un miel în mijlocul lupilor”[78], cum scrie în Evanghelie, adică să fie foarte corect, iar prin corectitudinea vieţii personale îi va atrage şi pe ceilalţi spre credinţă, dacă nu de tot, măcar cât de puţin, pentru că oamenii se orientează unii după alţii.

-Atunci când vezi păcatul la cei din jurul tău, cum este mai bine, să taci şi să-l acoperi din dragoste, sau să-l îndrepţi, ceea ce este mult mai greu, întâlnind o oarecare contradicţie?

-Dacă cineva vrea să mustre, să se gândească: va primi respectiva persoană mustrarea, sau nu?! Iar dacă crede că nu o va primi, mai bine este să tacă, fiindcă dacă îl mustră prea tare, l-a judecat; iar dacă nu l-a învăţat, iar este păcat.

Să socotească ce răspuns va primi, apoi, în măsura acestei chibzuinţe să vorbească cu cel ce trebuie mustrat, dar numai cu frumosul, indiferent cât de mari ar fi păcatele. Numai cu poftele curviei să fie foarte aspru, indiferent cine ar fi, la asta să nu-i fie ruşine.

-Când trebuie să acoperim păcatele, greşelile celor din jurul nostru? În care situaţii?

-Se acoperă numai păcatele care nu vatămă cu nimic [pe aproapele]; şi cele care nu vatămă prea tare se pot acoperi. Dar cele care sunt vătămătoare nu trebuie acoperite; spre exemplu, dacă o femeie este agresată de un bărbat, el nu trebuie acoperit, trebuie strigat în public, indiferent cine ar fi.

 

Despre vrăjitorie, ghicit

 -Există vrăji?

-Vrăji există, dar nu au putere. Dacă Dumnezeu chiverniseşte tot pământul, înseamnă că nu vrăjitoarea dă moartea, sau leagă cununia, sau o dezleagă. O leagă sau o dezleagă Hristos, Care pe toate le chiverniseşte!

Să zicem aşa, că diavolul are putere printr-o vrăjitoare, dar Dumnezeu este pretutindeni. Dacă vrăjitoarea este la 5 metri departe de mine, de la ea până la mine este Dumnezeu în mijlocul nostru, pentru că nu este milimetru în care să nu fie Dumnezeu. Şi-atunci, de ce să mă tem eu de vrăjitoare, când Îl văd pe Dumnezeu pretutindeni, şi El ţine Pământul în palmă?! Când vrăjitoarea îi spune c-o să moară, sau că are cununiile legate mai mult intră frica în om, dar astea nu sunt adevărate. Hristos leagă căsătoria, El o dezleagă, nu vrăjitoarea.

-Există mulţi creştini care se plâng că li se fac vrăji. Există vreun semn prin care creştinii, oamenii, îşi pot da seama că, într-adevăr, li s-au făcut vrăji?

-Dacă omul face rău, atunci Dumnezeu dezleagă şi pe diavol ca să-l sperie noaptea, să creadă că are cununia legată, sau să creadă alte lucruri care tulbură viaţa lui.

Dar Dumnezeu este mult mai mare decât diavolul şi toţi slujitorii lui, şi nu trebuie să se teamă omul de vrăji, ci de Dumnezeu.

-Cum poate trece cineva peste frica de farmece?

-Din Biblie ştim că Dumnezeu este pretutindeni. Să avem credinţă, pentru că farmecele nu au putere. De ce să-mi fie frică mie de o vrăjitoare, un om ca şi mine, şi să nu-mi fie frică de Dumnezeu?! E o înşelătorie.

Cel care se teme mult de lucrurile acestea nu are credinţă, şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu.

-În ultimul timp, tot mai multe vrăjitoare îşi fac reclamă prin intermediul televiziunii, al presei, pretinzând că, prin ,,magie albă” şi cu ,,har de la Dumnezeu” pot face adevărate minuni, vindecări, folosindu-se, nu de puţine ori, chiar de obiecte sfinte: icoane, cruci. Totodată, ele pretind că există preoţi care-i trimit pe creştini la vrăji, pentru a le fi rezolvate problemele. Ce părere aveţi despre această ofensivă a vrăjitoarelor în mass-media?

-Lucrări vrăjitoreşti au fost de când lumea. Dar Dumnezeu şi Biserica le condamnă, spunând: ,,Vrăjitorii lucrează cu diavolul, nu cu Dumnezeu!”. Indiferent că este vorba despre bobi, cărţi, spiritism, magie albă, orice-ar fi, toate sunt lucruri diavoleşti. Şi cele care fac propaganda aceasta spun numai minciuni.

Iar cele care, fiind iubitoare de bani, folosesc şi lucruri sfinte, înşeală lumea mai uşor, pe motiv că dau vindecare cu ajutorul acestor lucruri. Dar Dumnezeu spune despre ele: ,,lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”[79], sau drac în chip de înger. Aceştia sunt vrăjitorii, care, în numele lui Dumnezeu şi cu anumite obiecte dumnezeieşti, vor să înşele lumea. Şi îi şi înşeală pe cei neştiutori. Cei ce sunt în neştiinţă cred în vrăjitori ca şi în Dumnezeu.

Ca să nu-i sperie pe cei neştiutori, spunându-le că slujesc diavolului, vrăjitoarele folosesc lucruri sfinte.

Dar, dacă omul a citit multe cărţi bisericeşti de-a lungul vieţii, pe acesta nu-l poate nimeni deruta.

Astfel, omenirea se împarte: Dumnezeu conduce pe de o parte, şi oamenii care cred în El se feresc de rele; iar vrăjitorii îi câştigă pe alţi oameni, şi aceştia sunt conduşi de diavol. Deci, unii oameni sunt conduşi de Dumnezeu, alţii de diavol, căci ,,nimeni nu poate sluji la doi domni.”[80]

Vrăjitoriile, nu nouăzeci şi nouă la sută, ci sută la sută sunt toate lucruri diavoleşti, pe care Biserica şi toate cărţile sfinte le condamnă, numai cei neştiutori se iau după ele.

Dacă Dumnezeu dezleagă să se întâmple şi ceva ajutor din lucrările vrăjitorilor, dezleagă ca pe timpul când erau evreii în robie la egipteni.[81]

Nu trebuie să avem frică de vrăjitori, să nu credem şi să nu ne ducem la ei, pentru că atunci am lăsat pe Dumnezeu, am lăsat pe Maica Domnului, şi ne ducem la diavol să ne ajute el. Dumnezeu este atât de mare, că ţine tot universul în palmă, iar noi ne ducem la o vrăjitoare, la o femeie, la un diavol, ca să ne ajute el! Ce putere are diavolul, faţă de puterea lui Dumnezeu, Care a făcut toate?! Nu s-a găsit până acum un om pe faţa pământului, care să facă din nimic un fir de nisip măcar, şi atunci cine poate să facă ceva mai mult?!

-Ce spun canoanele Sfinţilor Părinţi cu privire la practica ,,deschiderii cărţii”, care mai este întâlnită pe alocuri în mod direct, sau voalat: la sfârşitul Tainei Sfântului Maslu se deschide Sfânta Evanghelie şi se dau interpretări unor probleme ale oamenilor care o deschid?De asemenea, mai există practica ,,spălării cununiilor”, a ghicitului după fotografii sau cu cheia bisericii.

-Întâi şi-ntâi, ele nu sunt adevărate. Dacă la Sfântul Maslu se deschide Sfânta Evanghelie, acest lucru se face după rânduiala din carte: ,,preotul cel dintâi, luând Sfânta Evanghelie o dă bolnavului să o sărute şi să o deschidă; astfel deschisă, preoţii slujitori o ţin deasupra capului celui bolnav, iar preotul cel dintâi zice rugăciunea [din Molitfelnic]… După aceasta, luând Sfânta Evanghelie de deasupra capului celui căruia se face Maslul, i-o dă să o sărute [şi o închide]”[82]. Nicidecum nu dă preotul Evanghelia la bolnav s-o citească el, şi nu interpretează nimic, doar se roagă.

Iar în alte cazuri, faptul că se deschide Evanghelia este un lucru interzis de Biserică, face parte din ghicire.

Dacă, în istoria Bisericii a existat o excepţie referitoare la ghicire, aceasta a fost după ce Iuda L-a vândut pe Hristos, căzând din apostolat, şi a fost nevoie să se aleagă unul din doi candidaţi, ca să-l înlocuiască. Ca să nu fie o sfadă, o contrazicere, o întristare, s-au aruncat sorţi. ,,Şi rugându-se, au zis: Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi L-ai ales…”[83] Iar acest lucru este o alegere a lui Dumnezeu, nu ghicire ca a vrăjitorilor.

Referitor la ,,deschiderea cărţii”, şi Hristos a deschis cartea la Proorocul Isaia[84], dar a făcut lucrul acesta pentru a citi, nu pentru a ghici.

Biserica n-a lăsat învăţătura aceasta, a ghicitului în carte, sau în alt chip. Şi dacă n-a lăsat-o, este o greşeală, pe care Dumnezeu nu o aprobă.

Nici despre ,,spălatul cununiilor” nu spune vreo carte ortodoxă ceva, nu există aşa ceva!

Despre probleme ale vieţii contemporane

-Care fricoşi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, conform Apocalipsei 21,8 ?

-Fricoşii pentru religie. Omul trebuie să aibă frică de Dumnezeu, nu de om.

-În Apocalipsă 3,15-16 se vorbeşte despre starea unor creştini: reci, căldicei sau fierbinţi. Căldiceii sunt rău văzuţi de către Dumnezeu. Cine sunt ei?

-Căldicelul este cel care vrea să slujească la doi domni, adică şi diavolului şi lui Dumnezeu. Pentru că în acest mod nu poate avea nădejde de mântuire, Dumnezeu îi spune că-l va vărsa din gura Sa. Acest tip de creştini vor să împace şi pe Dumnezeu şi pe diavol, iar Dumnezeu nu vrea aşa. El vrea să-I slujim numai Lui, că la Botez aşa am făgăduit fiecare dintre noi, prin gura naşului: ,,mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui.” Iar acesta este un jurământ şi trebuie respectat.

-Care este timpul pierdut?

Tot timpul este un talant. Trebuie înmulţit totdeauna. O oră stată la povestit este un talant îngropat. N-ai făcut nici un rău, dar nici bine.

Privitul la televizor, la filme, nu poate să nu aducă câştig diavolului în vreun fel, măcar timpul pierdut.

-În zilele noastre, un rol important în educaţie, din toate punctele de vedere, îl are televiziunea. Trebuie să facem menţiunea că, în special filmele occidentale, aduc pe piaţa mass-media românească diverse mesaje, nocive pentru tineri: sexualitate, violenţă etc. Ce ne puteţi spune despre rolul televiziunii la începutul mileniului al III-lea creştin?

-Toate lucrurile astea sunt omeneşti, dar peste toate trebuie să fie Dumnezeu. Cei care se hrănesc şi se mulţumesc cu aceste imagini să se gândească întâi cine i-a lăsat pe pământ, cine le-a dat mintea, cine îi hrăneşte, cine a lăsat toate dulceţurile? Dumnezeu, Care i-a făcut, a făcut şi globul pământului şi tot ceea ce vedem: galaxiile, Soarele, Luna, stelele etc. Dacă i-a lăsat pe pământ un Stăpân, care este Dumnezeu, trebuie să asculte de El întâi. Dacă nu ascultă de acest Stăpân, atunci oamenii aceştia sunt prieteni cu diavolul, iar Dumnezeu, în loc să le ajute, le face viaţa grea, nu mai sunt fericiţi.

La tineri lucrează foarte mult neştiinţa. Din această cauză este bine să citească întâi cărţi religioase ale Bisericii, iar din cititul cărţilor sfinte iau cunoştinţă, începe să intre în inimă frica de Dumnezeu, cunoştinţa de Dumnezeu, şi asta îi luminează. Dar dacă ei n-au citit niciodată o carte sfântă, de unde să ştie?! Cândva, am dat un canon unei fete de 18 ani, să citească într-o carte sfântă câte o oră în fiecare zi şi ea mi-a spus: ,,Părinte, în casa noastră eu nu am văzut vreo carte sfântă!” De unde să ştie, biata fată, să citească într-o astfel de carte, când ea nici nu a văzut-o?!

Acesta este primul lucru, să înceapă să citească, căci dacă nu citesc, nu cunosc pe Dumnezeu. Înainte de a-şi face omul rugăciunea, trebuie să ştie la cine se roagă. Când Dumnezeu vede că omul are puţină credinţă, Îi mai arată şi nişte semne, nişte întâmplări, şi-l atrage la mântuire, la Biserică. Dar dacă nu cunoaşte, nu citeşte, este foarte greu.

-Credeţi că actualul război din Iugoslavia[era în 1999] este întâmplător?

Biserica ne învaţă că nimic nu este întâmplător pe faţa pământului. Când veţi vedea o maşină răsturnată, asta nu-i o întâmplare, degetul lui Dumnezeu a răsturnat-o. Zice o cântare de la parastas: ,,Cel ce prin adâncul înţelepciunii, prin iubirea de oameni toate le chiverniseşti şi ce este de folos tuturor le dăruieşti.” Mântuitorul Hristos spune că nici un fir de păr din cap nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu.[85] Când pe Iov l-a cercetat Dumnezeu şi Satana l-a ispitit, Satana nu dădea nenorociri pe capul lui până când nu întreba pe Dumnezeu. Iov de aceea spunea: ,,Domnul a dat, Domnul a luat.” Ştia că fără voia lui Dumnezeu nu vine nimic pe capul omului. Aşa că, pe pământ nimic nu este la întâmplare, toate sunt dirijate de Dumnezeu.

Cum scrie în Biblie, la binecuvântările şi blestemele din Vechiul Testament[86]: dacă poporul va fi bun, va fi scăpat de războaie, de foamete, de duşmani, de venirea altor neamuri peste el; iar dacă nu va fi bun în faţa lui Dumnezeu, toate nenorocirile, foamete, cutremur, boală, războaie vor veni peste el.

Când poporul evreu a fost dat în mâna lui Faraon, Dumnezeu îi spusese înainte că-l va da în mâna unui împărat, Faraon, şi-l va chinui pentru păcatele sale. Va să zică, Însuşi Dumnezeu l-a dat în mâna unui păgân, ca să-l chinuiască pentru păcate.

Aşa că, toate nenorocirile care vin pe faţa pământului, vin pentru păcate. Dar, cum a spus Dumnezeu, dacă vor fi 10 drepţi într-un oraş, nu-l va pierde.[87] Însă, dacă toată lumea s-a stricat, atunci vine mânia lui Dumnezeu, căci nu mai are pentru cine să mai dea vreun bine pe pământ, când toţi oamenii slujesc diavolului, ziua şi noaptea.

-Ne aducem aminte din istorie că, în anul 1453, Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, a căzut în mâna turcilor. Acum[în 1999], vedem războiul din Iugoslavia, o ţară creştină. Credeţi că există posibilitatea ca mânia lui Dumnezeu să se reverse şi asupra noastră, a românilor?

-Din câte ştiu, din câte aud, eu cred că România este bine văzută în ochii lui Dumnezeu, ca religie dreaptă, şi ca oameni mai buni decât în alte ţări. Dar, dacă nu ne ferim de păcate, dacă păcatele vor creşte, este posibil ca Dumnezeu să vină şi peste noi cu nenorocirile.

Dar, deocamdată eu socotesc că Dumnezeu ne ocroteşte ţara, pentru slujbele care se fac, pentru Sfintele Liturghii-jertfele nesângeroase care se aduc pentru iertarea păcatelor, pentru îmblânzirea lui Dumnezeu.

-Credeţi că mai există sfinţi în ziua de astăzi?

-Dacă n-ar mai fi sfinţi pe pământ, atunci n-ar mai avea milă Dumnezeu de lume.

Dar, nu numai sfinţii se mântuiesc, şi ceilalţi oameni se mântuiesc, foarte mulţi. Adică, se căiesc de păcate, se spovedesc, le pare rău, încep a face fapte bune, şi atunci, mila lui Dumnezeu, care este nemărginită, îi iartă.

Nu înseamnă că se mântuiesc numai cei din mânăstiri, sau numai cei din pustie, ci toţi oamenii care Îl caută pe Dumnezeu. Căci ce spune Cartea? Cât de multe păcate ar avea omul, să nu le mai facă, să se spovedească, să se căiască, şi Dumnezeu îl iartă.[88] Prin spovedania lui, prin căinţa lui, Dumnezeu îl primeşte pe om şi în ceasul al unsprezecelea. Însă, omul să nu gândească: ,,fac păcate, că m-oi pocăi mai târziu, că Dumnezeu e bun!” Nu! Pentru că nu este garanţia mântuirii aşa. Şi-atunci, de ce să mergem noi la risc, poate ne-om mântui, sau nu? Omul nu trebuie să se joace cu focul.

-Spuneţi-ne, vă rog, câteva cuvinte despre gravitatea păcatelor unui om contemporan! Care este cel mai frecvent păcat pe care îl întâlniţi la spovedanie?

-Dacă un om s-a îmbătat o dată într-un an, a greşit. Dacă se îmbată în fiecare săptămână nu mai este greşeală, aceea este patimă. Şi indiferent ce-ar fi: că-i curvia, că-i râsul, că-i hoţia, că-i ura, dacă cineva obişnuieşte a le face constant, asta se numeşte patimă, păcat de moarte. Şi patima este cea care duce pe om în iad. Însă diavolul este foarte hoţ, îl ia pe om întâi cu cele mici, şi până la urmă îl trage şi la cele mari.

Deci, cum am spus, omul trebuie să se ferească de toate păcatele. Dacă se fereşte de păcate Dumnezeu îl ajută, este prieten cu Dumnezeu. Dacă face păcate este prieten cu diavolul. Dumnezeu, pe prietenii Lui îi ajută mult, iar pe prietenii diavolului îi ajută foarte puţin, sau nu-i ajută deloc.

Cel mai des păcat este curvia, care se întâlneşte la oricine. Partea femeiască cunoaşte acest păcat de pe la 7-8 sau 12 ani, iar băieţii de pe la 5 ani; iar dacă omul nu se fereşte de aceste păcate, ele ţin până la moarte. Sunt oameni ispitiţi şi care ajung la acest păcat şi la vârsta de 90 de ani. Diavolul lucrează mult prin acest păcat, care îl orbeşte pe om, fiind legat de fire. Un copil de 5-6 ani dacă  este provocat simte imediat, chiar dacă nu ştie ce este asta.

Dar, dacă omul se luptă, poate birui. Dacă nu l-ar putea birui, ar fi vinovat Dumnezeu, fiindcă l-a lăsat aşa pe om! Şi, de altfel, omul este dator să se lupte, pentru că el este lăsat pe pământul acesta să aibă ispite.

Aproape toată mântuirea lumii depinde de acest păcat. Cine biruieşte păcatul acesta are şanse de aproape 100% să ajungă în rai. Iar cine este biruit de el, este la îndoială dacă mai ajunge în rai. Pentru că, Hristos spune clar: ,,oricine se uită la o femeie spre a o pofti s-a şi desfrânat cu ea în inima lui.”[89] Deci, nu numai cine a făcut, ci şi cine a poftit a făcut acest păcat, cu gândul.

Păcatele care domnesc astăzi la bărbaţi sunt curviile, poate 90% au făcut în viaţă păcatul acesta. La femei, păcatul de bază este avortul. 90% au păcatul acesta greu, pentru care vor da răspuns în faţa lui Hristos. Astea sunt întâi şi-ntâi, apoi urmează celelalte.

Scrie într-o carte cum i-a spus Dumnezeu unui sfânt că mai mult de jumătate din oamenii care au ajuns în iad, au ajuns numai pentru un păcat, anume pentru curvie. Iar sfântul s-a mirat că aşa de mulţi fac acest păcat. Dumnezeu însă i-a amintit că este socotit nu numai păcatul cu fapta, ci şi cel cu gândul. După cum spune Hristos în Evanghelie, omul trebuie să fie atent, căci dacă întâi priveşte, gândeşte prea mult, apoi ajunge şi la faptă. Începutul este cel mai periculos. Căci dacă a primit în inimă puţin păcatul, pe urmă s-a făcut rob al păcatului; vrea să scape, plânge, se roagă, dar nu mai poate scăpa. Dacă se poate, acest păcat al curviei nu trebuie primit cu voia nici măcar câteva secunde, nu minute, sau ceasuri, sau zile, sau săptămâni. Cel care se fereşte de păcatul acesta este curat în faţa lui Dumnezeu.

Pentru a se feri, omul trebuie să citească multe cărţi în viaţă, îmbunătăţindu-şi conştiinţa, şi atunci va şti să se lupte cu diavolul. Când un sfânt L-a întrebat pe Dumnezeu cum poate un om scăpa de gândurile necurate, răspunsul a fost: numai trei lucruri să facă: să nu se gândească cum a făcut păcate de acest fel vreodată în viaţă, cum ar mai putea o dată să le mai facă, sau cum le fac alţii. Şi dacă stă de gardă la aceste trei lucruri, va birui păcatul. Altfel nu va putea birui; poate să postească săptămâni întregi post negru, poate să stea mereu în genunchi, dacă a primit ceva din astea trei, l-a biruit. A postit o săptămână, iar când s-a învoit cu gândul, a căzut.

De-asta a lăsat Dumnezeu căsătoria, indiferent că-i place femeia lui sau nu-i place, omul trebuie să se stăpânească din toată puterea să nu-i fugă mintea în altă parte. Dacă cumva se întâmplă aşa, se încarcă de păcate, nu are mulţumire, nu câştigă nimic, fiindcă astea toate sunt lucruri drăceşti, nu aduc decât amar.

Foarte mult ajută spovedania, dar cu voinţa de a nu le mai face. Dacă astăzi le-a spovedit şi mâine le face din nou, nu mai este atât de garantată spovedania.

-Detaliaţi puţin, dacă vreţi, păcatul desfrânării[fireşti]. Care sunt etapele formării acestui păcat?

-Păcatul se naşte astfel: vezi o persoană tânăra, frumoasă sau cu alte calităţi, şi începi s-o preţuieşti. Pe urmă, apare dorinţa de a o vedea cât mai des şi dorinţa de a-i vorbi. După aceea, stăruie mult în minte persoana respectivă şi nu prea poate fi îndepărtată din gând. În acest moment începe lupta cu pofta curviei.

Dacă te învoieşti cu o cât de mică plăcere trupească, ispita te-a biruit. Dacă apare un mic gând de atragere, de mulţumire, de dor sau  plăcere, este ceva necurat, de care nu mai poţi scăpa.

Lupta împotriva acestei ispite se face prin depărtarea imediată şi completă din inimă. Nici pe departe nu trebuie să te mai gândeşti la persoana respectivă, ca şi cum nu ai fi cunoscut-o.

Prima luptă este cu gândul. Nici pe departe nu trebuie primit gândul, indiferent sub ce formă-uneori chiar anumite interese- ţi-l înfăţişează diavolul. Diavolul îţi aduce numai lucruri bune, ca să te scoată de la rugăciune. Cum apare gândul, cauţi numaidecât portiţa de izolare de acea persoană.

Dacă nu te învoieşti şi dacă îl cunoşti pe diavol cu ispitele lui, lupta e uşoară. Iar cunoştinţa se dobândeşte prin citit şi prin voinţa de a împlini ceea ce citeşti, de a avea o viaţă curată.

Ajută şi nevoinţele trupeşti, dar mai puţin. Căci spune o carte, că degeaba osteneşti toată săptămâna cu post, metanii, şi alte nevoinţe, dacă la sfârşitul săptămânii te învoieşti cu gândul. Postul, rugăciunile, scad puterea ispitei, dar nu sunt de bază. Baza este fuga. De asta scrie şi în Pateric, că se cuvine ca să lupţi cu toate păcatele, însă de curvie trebuie să fugi.

Bărbaţii, spre deosebire de femei, au pofta şi experienţa păcatului de la vârstă mai fragedă. Ei sondează mai întâi să vadă dacă se pot apropia, sau renunţă, funcţie de atitudinea femeii: zâmbeşte, se uita după el, sau dimpotrivă, se fereşte.

Pentru a te feri de păcatul curviei, nu primeşti nimic cu voia. Bărbaţii încearcă întâi: zâmbesc, spun prostii pe departe, se ating de femeie ca şi cum ar face-o din greşeală, apoi puterea cu care acţionează creşte mereu.

De aceea, ei nu trebuie sa vadă că femeia i-ar accepta cu ceva; nu a râs când au spus o prostie, s-a ferit când a fost atinsă. Şi aşa nu mai au curaj, se liniştesc pentru totdeauna.

Asta nu este ceva prea greu. Niciodată o femeie n-a greşit până n-a vrut şi ea, sau n-a fost proastă (a plecat singură într-un loc periculos).

Iar Dumnezeu îl apără pe om.

-Cum ajungi la nepătimirea faţă de imagini care te fac să gândeşti la păcate trupeşti, întinându-ţi mintea?

-Dacă nu primeşti deloc gândul, le birui uşor. După luni de zile rămâi nepătimaş. Trebuie să te dezveţi a te-nvoi. Când te învoieşti, imediat ai slăbit.

Iar ca să nu te învoieşti, trebuie să nu ai legătură cu nimic despre ele: cum ai făcut, cum ai face, sau cum fac alţii.

-Ce ne spuneţi despre controversatul articol din Codul Penal care îngăduie relaţiile dintre homosexuali?

-Din pedeapsa asupra oraşelor Sodoma şi Gomora s-a înţeles că Dumnezeu n-a pedepsit pe oameni pentru vreun alt păcat cum i-a pedepsit pentru păcatul acesta, cu foc din cer.

Biserica, învăţătura ei, care este făcută de Duhul Sfânt, condamnă homosexualitatea ca pe o crimă. Adică, dacă un criminal este oprit de la Sfânta Împărtăşanie pentru 20 de ani, cel care face păcatele ce se făceau în Sodoma şi Gomora este pedepsit la fel. Şi dacă Biserica condamnă păcatul acesta ca pe o crimă, este clar că şi Dumnezeu îl condamnă foarte tare.

Cine practică păcatul acesta, va plăti la moarte, pentru că, în Sfânta Evanghelie scrie că ,,…pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”[90]; nu cuvânt mincinos, nu duşmănie, curvie, ci cuvânt deşert. Şi, dacă la un cuvânt deşert trebuie să dăm seama, cu cât mai mult vom da seamă de păcatul acesta, care este de milioane de ori mai greu decât un cuvânt deşert?!

-Unii oameni de ştiinţă au încercat să aducă ca argument în favoarea relaţiilor homosexuale faptul că tendinţa spre acest păcat este înscrisă în genele omului, în structura lui genetică, ca o boală.

-Nu este adevărat, pentru că păcatele sunt personale şi se plătesc de către fiecare dintre cei care le fac, iar nu de către urmaşii lor. Dumnezeu dă binecuvântarea Lui până la al nouălea neam, dar păcatele se plătesc personal.

-Acesta este un răspuns duhovnicesc. Dar şi medicii spun că nu există un determinism genetic în acest sens. Pe de altă parte, în Statele Unite există sute de mii de foşti homosexuali care s-au vindecat şi care, la rândul lor, luptă pentru vindecarea altora. Însuşi faptul că ei au practicat acest păcat şi nu-l mai practică, dovedeşte că nu e genetic.

-Se vorbeşte tot mai des despre legiferarea caselor de toleranţă. Ce părere aveţi despre acest lucru?

-Eu cred că se apropie timpul acela de la sfârşit, când Dumnezeu trebuie să se mânie pe lume şi s-o piardă de pe faţa pământului. Mântuitorul Hristos spune că nu va veni sfârşitul lumii până când nu va veni întâi lepădarea de credinţă.[91] Aceasta nu înseamnă numai că s-a lepădat omul de credinţă numaidecât, ci şi că s-a apucat de rele. Iar dacă s-a apropiat timpul acela, este de aşteptat ca lucrurile să meargă spre rău, iar nu spre bine.

Cine aprobă păcatul acesta greşeşte. Biserica îl condamnă, omul, dacă este religios, condamnă şi el. Se ştie că este o greşeală. Chiar de este o dezlegare de la Stat, de la oameni, de la oricine, aceasta va aduce condamnarea dumnezeiască, adică se umple cupa mâniei lui Dumnezeu şi vine mai degrabă sfârşitul lumii.

Este lucru ştiut că păcatele aduc nenorocirea. Noi suntem în mâna lui Dumnezeu, şi dacă facem rău trebuie să plătim. Aceste păcate aduc nenorocire pe pământ, iar pentru cei care le fac, este pregătit iadul. Este timp să plătească, deoarece se distrează 10-20 de ani, şi apoi stau miliarde de ani în foc.

-După cum ştiţi, în zilele noastre există tot felul de metode anticoncepţionale. Există, de asemenea, cabinete de planning familial, unde cei interesaţi sunt ajutaţi de către medici specialişti să-şi programeze numărul naşterilor. Dar, unii teologi resping planningul, spunând că, în viaţa ortodoxă există un fel de planning, relaţiile între soţi fiind permise numai în anumite zile.

Cât este de păcat dacă se încalcă aceste zile şi dacă se recurge la  cabinetele de planning?

-Lucrul acesta nu este prea condamnabil. Dacă este un păcat, el este de milioane de ori mai mic decât crima, avortul.

Există familii în care soţul îi spune soţiei: ,,dacă îmi refuzi relaţia conjugală, mă despart!” Atunci e bine să se folosească şi lucrul acesta, care este mai puţin păcătos decât avortul sau curvia. Decât să se ajungă la divorţ, mai având şi 3-4 copii, mai bine să recurgă la planning.

Din două păcate, îl alegi pe cel mai mic. De exemplu, cineva spune o minciună ca să apere viaţa cuiva. Folosind o minciună, a făcut o faptă bună, deşi Dumnezeu spune: ,,să nu minţi!”. Atunci nu este condamnat de Dumnezeu pentru minciună, deşi El porunceşte să nu minţi, fiindcă a minţit cu scopul de a face o faptă bună.

-O problemă a lumii de astăzi este cea a cuplurilor sterile. Pentru a o rezolva, ştiinţa a ajuns la ceea ce se numeşte ,,fertilizarea in vitro”. Celulele masculine şi feminine se amestecă în laborator, după care se implantează în uterul femeii. Pe de o parte, acest lucru este dătător de  viaţă. Pe de alta, nu se mai produce acea unire firească între soţi. În plus, dacă unul dintre soţi este bolnav, se recoltează celule de la o altă persoană, uneori necunoscută, poate chiar decedată la data fertilizării, celulele fiind păstrate în adevărate bănci, timp de ani de zile.

Unii dintre teologi, din diferite culte creştine, acceptă această tehnică, alţii nu. Biserica Ortodoxă încă nu s-a pronunţat. Sunteţi de acord cu aşa ceva?

Lucrul acesta este foarte complicat. De la Hristos încoace, când existau probleme complicate în Biserică, se întruneau Sinoadele. În astfel de situaţii Biserica trebuie să dea un răspuns, nu o persoană sau alta.

Sterpiciunea este un lucru de la Dumnezeu, şi dacă El a îngăduit aşa, sunt judecăţile Lui. Aşa a voit El. Dacă Dumnezeu a îngăduit lucrul acesta, nu El este de vină, omul e de vină.

Omul încearcă să corecteze ce a lăsat Dumnezeu, dar dacă El nu vrea să dezlege…

-Cum putem lupta împotriva fumatului? Este un lucru foarte frecvent în ultimul timp, îndeosebi în rândul tinerilor.

-Dacă are frică de Dumnezeu, omul lasă uşor tutunul. Se gândeşte că va muri şi atunci  abandonează tot ceea ce e nefolositor pentru corpul şi sufletul său. Tutunul nu face bine, aduce numai rele: este otravă şi boală în trup, adică sinucidere, aduce certuri şi neînţelegere în familie, din cauza banilor risipiţi pe el, iar pe lumea cealaltă aduce iadul.

-O maladie tot mai frecventă a zilelor noastre este frica. Spitalele sunt pline de oameni cărora medicii le pun diagnosticul: ,,sindrom anxios”. Frica aceasta este dată de un duh necurat, aşa cum, deseori, bolnavii cred?

Nu este nici un duh, este slăbiciunea omului!

Mulţi care văd oameni demonizaţi capătă o frică: ,,dacă intră demonul şi în mine?” Alţii au o frică şi după ce merg la o înmormântare, căci se gândesc că mor şi ei.

Dacă omul are credinţă, orice frică dispare. Iar dacă nu are, poate să se îmbolnăvească şi pentru toată viaţa de această boală.

Eu am avut cazuri de persoane care au venit să le spovedesc şi care îmi spuneau că au demon, unii ţipau, sau aveau alt fel de manifestări anormale. Atunci le-am spus: ,, dacă ţipaţi, nu vă mai spovedesc!” Ca să nu-i las nespovediţi, n-au ţipat deloc nici la spovedanie şi apoi nici în biserică, nicăieri. Nu era adevărat că aveau demon.

Unul din 10 dacă sunt demonizaţi, restul au o boală, o părere, o închipuire.

De multe ori, în Biserică se greşeşte când preoţii, în loc să-i încurajeze pe oameni, mai degrabă îi sperie, spunându-le că au demon. Şi sănătos să fie, omul se sperie de frica de a nu fi demonizat, dar dacă mai are vreo neputinţă?!

De asta trebuie citite multe cărţi religioase. Asta este o obligaţie, o datorie. Cum omul învaţă o meserie, aşa trebuie să înveţe legea lui Dumnezeu, s-o cunoască. Oamenii învaţă de toate, dar legea dumnezeiască o lasă la urmă. Şi asta este o greşeală, care îl ţine pe om în păcat, în frică, pe tot parcursul vieţii.

Care este părerea Sfinţiei Voastre despre transplantul de organe?

-Biserica nu a răspuns până acum la problema aceasta [era în noiembrie 2001]. Scopul este bun, dar dacă Biserica nu a dezlegat… Un lucru îl ştim clar: omul trebuie să moară de moartea lui Dumnezeu, nu din mâna oamenilor. Viaţa este dată de Dumnezeu şi nimeni n-o poate stopa, decât tot Dumnezeu.

-Unii părinţi au dat deja diverse explicaţii la numărul 666. Despre toate comentariile pe baza lui 666 ce părere aveţi?

-Nu-i ceva garantat, fiecare bănuieşte, le potriveşte, dar Dumnezeu nu va lăsa pe oameni să-i înşele Antihrist. Nu înseamnă că, dacă pe biserica noastră scrie cineva 666, nu mai intru în biserică! Nu lasă Dumnezeu aşa lucrurile!

Eu socotesc aşa: Dumnezeu are milă de fiii Lui şi dacă va apărea Antihrist cu acest număr, nu va lăsa Dumnezeu în neştiinţă pe oameni. N-are valoare numărul, că dacă pe bucătăria noastră scrie 666, nu mai intrăm în bucătărie?! Sau dacă am în buzunar 666 de lei, ce fac, îi arunc că-s ai lui Antihrist?!

-Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre timpul Apocalipsei!

-În Carte spune aşa: ,,Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”[92] Sfârşitul lumii este aşa: dacă eu mor mâine, a venit sfârşitul lumii! Nu ne interesează prea mult pe noi când va veni sfârşitul pământului.

Iar Dumnezeu, când va fi aproape sfârşitul, va arăta semnele despre care ne spune în Biblie. Semnele sunt de două feluri: pe de o parte, are să fie durere, aşa cum n-a fost de când e lumea: chinuri, cutremure, foamete, prăpăduri; pe de alta, el va fi pe neaşteptate, ca în timpul potopului de pe vremea lui Noe. Lumea mânca, bea, se veselea şi când colo, a venit sfârşitul!

Dacă Dumnezeu i-ar spune cuiva: ,,mâine vei muri”, respectivul moare astăzi, de frică. Aşa cum Dumnezeu n-a lăsat ca omul să ştie când are să moară, la fel n-a lăsat să ştie nimeni când va muri toată lumea aceasta. Dumnezeu camuflează aceste lucruri, ca să nu fie de nimeni ştiute, dar nişte semne că se apropie sfârşitul lumii, sunt.

-Daţi un cuvânt de folos omului contemporan!

-Acesta este primul lucru: să se ferească de a face păcate, indiferent cât de mici ar fi ele. Scrie undeva, că un sfânt L-a întrebat pe Dumnezeu de ce intră atâta lume în iad. Iar Dumnezeu i-a răspuns că nu intră oamenii în iad pentru că n-au făcut bine, ci pentru că au făcut rele.

Asta cere Dumnezeu, în primul rând, de la oricine: să nu facă păcate şi, în măsura în care poate, să facă şi fapte bune. Dacă omul se fereşte de păcate, atunci are curaj de mântuire, iar dacă le face, se descurajează. Astăzi se ceartă, mâine gândeşte răul, poimâine fură şi astfel se răceşte sufletul şi nu mai are curaj de mântuire.

Fiecare să-şi zică aşa: ,,astăzi am să mă rog lui Dumnezeu să nu fac nici un păcat cu voia mea (căci fără voie e cu neputinţă să nu facă!). Ia să văd, cum o fi o zi în care n-am făcut nici un păcat?!” Şi va fi mulţumit dacă a trecut o zi în care n-a făcut păcate. Dacă-i mulţumit, mai repetă şi a doua zi, şi în alte zile…

-Părinte, dar dacă în momentul când nu mai faci păcate, îţi vine în gând, că, uite, n-ai făcut nici un păcat, iar la Spovedanie ce mai spui?

-Astea-s lucruri rare! Iar Cartea spune: ,,…când veţi face toate cele poruncite vouă, ziceţi: Slugi netrebnice suntem; am făcut ceea ce eram datori să facem”.”[93] Iată cum vine smerenia! Dar, când un om nu face păcate, dracu-i mai departe de el, şi atunci nu-i dă în minte asta. Mai degrabă stă lângă cel care face păcate, şi-i mai dă în gând şi să spună că n-are ce spovedi!

Mai bine este să se mândrească omul că n-a făcut păcate (bineînţeles, nu mândrie cu voia!), decât să facă păcate ca să se căiască. Căci scrie într-o carte: ,,-Părinte, de câte ori fac o faptă bună, mă mândresc. S-o mai fac, sau să n-o mai fac? Iar Avva răspunde: dacă semeni grâu, iese şi neghina? -Iese! –Cum e mai bine: să semeni grâul, sau să nu-l mai semeni, că iese neghina?! Dacă nu semeni grâul, mori de foame. Atunci, să iasă amândouă, şi-i mai de folos.”

Noi, creştinii, am pus jurământ în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii, iar Dumnezeu ne va cere socoteală pentru păcate, căci la Botez ne-am jurat să nu mai facem nici un păcat. De asta creştinii sunt judecaţi mai aspru, pentru acest jurământ de la Botez, fiindcă păgânii nu au lege. Cui i s-a dat mult, mult îi va cere Dumnezeu, şi la nimeni de pe pământ nu s-a dat mai mult decât creştinilor ortodocşi.

Însă, a împlini legea lui Dumnezeu nu este aşa de greu, dacă omul are voinţă, dacă crede şi nu-i dă diavolului permisiuni. Cum a deschis diavolul puţin uşa şi a intrat, greu îl mai scoţi afară. Dar dacă nu i s-a deschis uşa, s-a lovit ca nuca de perete.

Apoi, e nevoie răbdare în ispite. Pentru că ele trebuie să vină în fiecare zi. Pe lume cât trăieşti nu scapi de cruce. Din experienţa mea spun, că n-a fost o zi fără cruce. De aceea zice Evanghelia: ,,I-ajunge zilei răutatea ei!”[94] Deci răutatea, nu bunătatea, fiecare zi o are.

Trebuie să te rogi să duci această cruce. Dumnezeu ne-a spus că: ,,jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară”[95]; deci, crucile duse cu ajutorul lui Dumnezeu sunt uşoare.

În fine, să se gândească fiecare tot timpul la Dumnezeu. Pentru că prima poruncă din Lege asta este. Un băiat când iubeşte o fată se gândeşte numai la ea. Aşa trebuie să fie omul faţă de Dumnezeu, pentru că numai aşa împlinim ceea ce zicem în Liturghie: ,,toată viaţa noastră Lui Hristos-Dumnezeu să o dăm!”.

EPILOG

 A spune altora despre oameni mari este riscant, atunci când tu însuţi nu eşti la dimensiunea acelora despre care vorbeşti. Cu atât mai mult, a scrie despre un duhovnic mare.

Există, în primul rând, riscul de a nu fi ascultat. Mai ales în inflaţia cuvântului, care caracterizează cotidianul. Există apoi riscul de a nu fi înţeles, sau de a fi greşit înţeles. Îndeosebi în contextul ierarhiilor valorice foarte diversificate ale semenilor noştri.

Suntem obosiţi şi dezorientaţi de multitudinea ,,ofertelor”, inclusiv în domeniul cuvântului scris sau vorbit. Dar ceea ce dorim şi căutăm, fiecare în parte şi toţi împreună, este o stare de bine. Chiar dacă, de multe ori, nu ştim exact în ce constă acest bine. Dar ştim, mulţi dintre noi, că el nu este, nici pe departe, ceea ce au prezentat şi prezintă diverse ideologii, oricât de frumos construite, sau ceea ce se ascunde în spatele reclamelor din mass-media.

Biserica învaţă public un lucru limpede, de aproape 2000 de ani, prin Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur: toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit este de la Dumnezeu. Aşadar, binele desăvârşit se găseşte la, şi în Dumnezeu. Iar calea de urmat spre a ajunge la această stare de bine, atât de căutată, ne-a arătat-o tot Dumnezeu, prin Fiul Său înomenit, răstignit şi înviat din morţi, şi apoi prin Părinţii duhovniceşti. Ei înşişi, următori ai lui Hristos şi părtaşi Învierii Sale prin învierea din propriile patimi, au păşit şi au mers mai întâi pe calea spre bine, putând apoi să ajute şi pe alţi căutători ai ei. Cale lungă, anevoioasă, dar totuşi mereu uşurată de câte un Simon din Cirene – părintele duhovnicesc, trimis în viaţa fiecăruia dintre cei care îl cer de la Dumnezeu, care îl primesc să le ridice crucea.

Adunat-am aici câte ceva din ceea ce mi-a părut a fi parte din viaţa, din sufletul unui mare Părinte duhovnicesc. Un Părinte care nu a căutat publicitatea, nu s-a pregătit pentru ea. A trăit şi s-a exprimat simplu, firesc. Acest firesc aş fi vrut să fie redat de rândurile cărţii. Se poate să nu fie de ajuns pentru mulţi care ar fi aşteptat altceva. Se poate să fie prea puţin pentru cei care, cu putere de pătrundere duhovnicească adâncă, l-au perceput altfel.

Nădăjduiesc ca, fiecare dintre cititori să se fi folosit într-un fel de rândurile cărţii: cei ce l-au cunoscut – să şi-l fi amintit; cei care l-au  cercetat pentru spovedanie şi sfat – să-şi fi împrospătat multe dintre cuvintele de folos auzite cândva; cei ce n-au apucat să-l cunoască – să-l fi descoperit, în parte, aici; cei ce nu şi-au aflat încă un părinte duhovnicesc – să fie îmboldiţi să-l caute; cei ce nu au gustat din roadele dulci ale ascultării de duhovnic – să fie ispitiţi s-o facă; mai presus de toate, toţi să dăm slavă lui Dumnezeu, Care Şi-a găsit vase alese şi printre contemporanii noştri.

BIBLIOGRAFIE

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti, 2001
  2. Patericul egiptean, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1990
  3. Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, EIBMBOR, Bucureşti, 1989
  4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1987
  5. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, Omilii la Hexaemeron, EIBMBOR, Bucureşti, 1986
  6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, EIBMBOR, Bucureşti, 2000
  7. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994
  8. Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 1965

NOTE DE SUBSOL

[1] I Corinteni  4,15

[2] 1 Corinteni  6,1

[3] 1 Corinteni 9,22-23

[4] Filipeni 2,9

[5] Luca 17,10

[6] Matei 11,29

[7] Cf. I Corinteni 6, 9-10

[8] Matei 12,36

[9] Patericul egiptean, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1990, pag. 424

[10] Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, pag. 498

[11] Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, Omilii la Hexaemeron, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, pag. 83

[12] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, pag. 14

[13] Psalmul 150,6

[14] Psalmul 33,19

[15] Psalmul 33,10

[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pag. 10

[17] Matei 18,18

[18] Vezi Molitfelnicul-Mărturisirea

[19] Luca 10,16

[20] Luca 10,16

[21] Fapte 5,29

[22] Romani 13,1-2

[23] Matei 23,3

[24] Matei 7,5

[25] Matei 22,14

[26] Luca 6,39

[27] Psalmul 33,19

[28] Matei 7,6

[29] Cf. Luca 16,19-31

[30] Luca 10,3

[31] Matei 7,6

[32] 1 Timotei 6,10

[33] 1 Tesaloniceni 5,17

[34] Matei 20,16

[35] Patericul egiptean, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1990, pag. 213

[36] Matei  10,37

[37] Matei 19,8

[38] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994, pag. 120

[39] Matei 5,18

[40] Efeseni 4,5

[41] 1 Corinteni 9,24-26

[42] Matei 12,32

[43] Cf. Luca 17,11-19

[44] 2 Corinteni 12,9

[45] Matei 6,33

[46] Evrei 13,7

[47] Marcu 13,22

[48] Iov 1,21

[49] 1 Tesaloniceni 5,17

[50] Ioan 4,23

[51] A se vedea şi răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul la întrebarea despre rugăciunea neîncetată: ,,Rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla.”

[52] ,,Povestea Avva Macarie: umblând odată prin pustie am găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Şi clătindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu eşti Macarie, purtătorul de duh şi în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin….”( Patericul egiptean, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1990, pag. 139)

[53] Psalmul 33,19

[54] 2 Corinteni 12,9

[55] Cf. Luca 17,10

[56] Matei 22,37-38

[57] Cf. Matei 25,40

[58] Matei 10,19

[59] Matei 7,17

[60] Matei 6,24

[61] Facerea 2,16-17

[62] Matei 19,29

[63] Psalmul 33,19

[64] Psalmul 33,10

[65] Ecclesiastul 3,1

[66] Matei 7,5

[67] Matei 5,23-24

[68] Luca 6,45

[69] Psalmul 4,4

[70] Cf. Efeseni 4,26

[71] Cf. 1 Corinteni 13

[72] Marcu 8,18

[73] Cf. Matei 24, Luca 18,8

[74] Facerea 18,32

[75] Cf. Matei 24,21-22

[76] Matei 22,14

[77] Galateni 6,2

[78] Cf. Luca 10,3

[79] Cf. Matei 7,15

[80] Matei 6,24

[81] Vezi Ieşirea cap. 7 şi urm.

[82] Vezi Molitfelnicul-Taina Sfântului Maslu

[83] F.A. 1,24

[84] Luca 4,16-20

[85] Cf. Matei 10,30

[86] Cf. Ieşirea 23,22-33

[87] Facerea 18,32

[88] F.A. 3,19

[89] Matei 5,28

[90] Matei 12,36

[91] Cf. Matei 24, Luca 18,8

[92] Matei 24,36

[93] Luca 17,10

[94] Matei 6,34

[95] Matei 11,30

 

CUPRINSUL

PROLOG

COPILĂRIA, ADOLESCENŢA ŞI PRIMII ANI AI TINEREŢII

CHEMAREA MONAHALĂ ŞI PRIMII ANI DE MÂNĂSTIRE

LA SHITUL ÎNĂLŢAREA DOMNULUI ŞI ÎN PRIBEGIE

DIN NOU ÎN MÂNĂSTIRE…LA SUCEVIŢA ŞI CLOCOCIOV

AMURGUL

CUVÂNT LA PARASTASUL DE 40 DE ZILE

CHIP AL BLÂNDEŢII

SFATURI ŞI RĂSPUNSURI

Cerurile spun slava lui Dumnezeu

Despre Sfânta Liturghie şi Spovedanie

Despre viaţa monahală

Despre familie

Despre credinţă

Despre rugăciune şi post

Despre smerenie, dragoste, pace şi bucurie duhovnicească

Despre mânie, judecată, ură, invidie

Despre discernământ

Despre vrăjitorie, ghicit

Despre probleme ale vieţii contemporane

EPILOG

BIBLIOGRAFIE

NOTE DE SUBSOL

More...

mihaela.stan January 1, 2021 Cultura si Spiritualitate