Dovedirea lucrurilor celor nevăzute

În Epistola sa către evrei, Sfântul Apostol Pavel definește astfel credința: „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evrei, 11:1)

Biserica își amintește în calendarul ei, pe data de 19 ianuarie, și de o mare minune petrecută în secolul al IV-lea, în orașul Niceea, din Turcia de astăzi, când Sfântul Vasile cel Mare, prin rugăciunile sale, a deschis ușile bisericii catedrale a orașului.

În timpul unei vizite la Niceea, împăratul arian Valens (364 – 378), la cererea unor arieni proeminenți, a luat catedrala de la ortodocși cu forța și le-a permis arienilor să o ocupe. Ortodocșii au fost întristați de această nenorocire teribilă.

Mai târziu, când Sfântul Vasile a ajuns în Niceea, credincioșii i s-au plâns și i-au spus ce a făcut împăratul. Sfântul a mers la Constantinopol și l-a criticat pe Valens pentru acțiunea sa nedreaptă. Împăratul era furios, dar știa că greșise dându-le catedrala ereticilor. El i-a spus Sfântului Vasile: „Întoarce-te la Niceea și judecă între părți, dar nu le arăta nici un favoritism ortodocșilor!”

Sfântul Vasile s-a întors la Niceea cu un decret imperial și i-a chemat pe arieni, spunându-le: „Împăratul mi-a dat autoritatea de a decide dacă voi sau ortodocșii ar trebui să aveți biserica”. Ei au răspuns: „Foarte bine, dar judecă în modul în care împăratul ar judeca dacă ar fi aici.”

Sfântul le-a poruncit arienilor și ortodocșilor să încuie ușile bisericii, să le pună sigiliile și să numească niște oameni care să o păzească. Le-a spus arienilor să meargă și să se roage trei zile și nopți, apoi să se întoarcă. Dacă ușile se deschideau după rugăciunile lor, li s-ar fi permis să păstreze posesia bisericii. El le-a precizat însă arienilor: „Dacă ușile nu se deschid pentru voi, atunci ne vom ruga și noi, o singură noapte, și apoi ne vom întoarce. Dacă ușile se deschid pentru noi, atunci vom deține din nou clădirea. Dacă nu se deschid pentru noi, atunci biserica va fi a voastră.”

Arienii au acceptat bucuroși această propunere, dar ortodocșii au crezut că Sfântul Vasile le oferea ereticilor un avantaj nedrept pentru că se temea de împărat. Cu toate acestea, biserica a fost încuiată și sigilată, iar gărzile erau staționate acolo. După trei zile și nopți, rugăciunile arienilor nu reușiseră nimic, așa că au continuat să se roage până la prânzul celei de-a patra zile. Fiindcă ușile bisericii tot nu se deschiseseră, arienii au plecat rușinați.

Sfântul Vasile i-a condus apoi pe ortodocși la biserica Sfântul Diomede din afara orașului Niceea, și a slujit acolo o priveghere toată noaptea. A doua zi dimineață, ierarhul a condus o procesiune înapoi la catedrală, în timp ce oamenii cântau „Sfinte Dumnezeule”. Ajuns în fața ușilor bisericii, Sfântul Vasile cel Mare le-a poruncit credincioșilor ortodocși să ridice mâinile către cer și să strige: „Doamne, miluiește!” Apoi s-a rugat și sfântul și a făcut semnul Crucii peste uși de trei ori și a strigat: „Binecuvântat este Dumnezeul creștinilor, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor!”

Dintr-o dată a avut loc un cutremur care a rupt încuietorile, a aruncat barele pe podea și a despicat sigiliile, apoi ușile s-au deschis. Sfântul Vasile a intrat în biserică cu toți ortodocșii. A celebrat slujba divină, apoi i-a eliberat pe credincioși.

Mulți arieni care veniseră să vadă ce se va întâmpla au renunțat la erezia lor și au devenit ortodocși. Cât despre împăratul Valens, a fost uimit când a auzit de acest mare miracol, dar nu s-a convertit la Ortodoxie. El a fost rănit într-o bătălie cu goții, lângă Adrianopol, în 378, și s-a ascuns într-un hambar umplut cu paie. Dușmanii săi au înconjurat hambarul și i-au dat foc.

Astfel de evenimente istoric consemnate, autentice, sunt cele mai la îndemână dovezi pentru omul din orice epocă, până la finele istoriei, că Dumnezeu Se arată cu adevărat așa cum este tuturor celor care Îl caută cu toată sinceritatea.

Imagine: Detaliu din icoana Sfântului Vasile cel Mare din rândul Deesis al iconostasului Catedralei Buna Vestire a Kremlinului, din Moscova, opera lui Teofan Grecul, cca. 1405