Viața responsabilă, filantropia şi Judecata de Apoi

Duminica Înfricoşatei Judecăţi este un prilej potrivit de a reflecta mai stăruitor la compromisurile de dragul unei vieţi comode, la responsabilitatea faţă de noi însine, de viaţa noastră, la filantropia noastră. Filantropie însemnând, literal, iubire de oameni.

În această duminică, a treia din perioada Triodului, la Liturghie se lecturează pericopa evanghelică de la Matei: 25, 31-46, despre criteriile după care Dumnezeu va judeca la final lumea, umanitatea de către El creată.

Toţi creştinii, indiferent de confesiunea sau denominaţiunea în care sunt botezaţi, mărturisesc credinţa în Judecata de Apoi. Este un articol special în Simbolul Credinţei creştine care spune că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie, va veni iarăşi, să judece viii şi morţii. A doua Sa venire – Parusia – nu va mai fi însă una umilă, cum I-a fost naşterea în peştera simplă din Betleem, ci dimpotrivă, cutremurătoare, în slavă.

Întrucât această duminică este penultima înaintea începerii Postului Mare – timpul alocat de către Biserică celei mai intense introspecţii sufleteşti -, ea are rostul de a le aminti celor care vor să ia aminte, că omul, persoana, dar şi umanitatea în ansamblul ei nu sunt chiar deloc lipsite de responsabilitatea vieţii lor pământeşti.

Viaţa nu este un bun la dispoziţia bunului plac al celui care a primit-o, ea este un dar de mare preţ al Creatorului şi trebuie valorificată ca atare, în scopul de a o înveşnici în Lumina împărăţiei cerurilor, iar nu în întunericul iadului. Căci ea este oricum veşnică, doar că veşnicia în bine sau în rău este determinată de către omul însuşi, de modul cum îşi gestionează darul divin.

Buna gestionare a vieţii a fost asigurată de către Creatorul Însuşi, prin poruncile pe care le-a dat omului de către El creat: mai întâi lui Adam; după căderea adamică a dat porunci care să asigure fidelitatea poporului ales – evreii; după înomenirea Fiului Său, Dumnezeu a dat porunca cea nouă a iubirii, întregii umanităţi, pecetluind-o cu Jertfa şi Învierea lui Iisus Hristos.

În contextul evanghelic referitor la Judecata de Apoi, criteriile ei sunt foarte clar arătate şi vizează exact porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Epoca umanitarismului şi a apologiei voluntariatelor care să umple vieţile golite de sens, de noimă reală, impune o subliniere pe marginea filantropiei creştine, care, în mod cert, diferă de voluntariatul fără fundament creştin: ajutorarea aproapelui ca datorie creştină derivă direct şi nemijlocit din iubirea faţă de Dumnezeu, de Iisus Hristos – dătătorul acestei porunci.

Creştinul practicant își ajută aproapele la ananghie în calitate de celulă vie în trupul mistic al lui Hristos, nu în nume propriu; nici în numele vreunei organizaţii sau instituţii. Căci El, Hristos – Fiul lui Dumnezeu, este Cel Care a întins şi întinde mâna Sa iubitoare fiecărui om, de la Adam şi până la ultimul care se va naşte în istorie, spre a-l repune în demnitatea cuvenită.

Omul – fratele omului nu poate reda demnitatea, de la sine însuşi, aproapelui său umilit de poverile vieţii. El se poate face pe sine doar prelungirea vizibilă în istorie a iubirii lui Hristos.

Creştinul filantrop îşi ia seva filantropiei sale din Liturghie, din comuniunea reală cu Hristosul Euharistic. În caz contrar, riscă a-şi transforma filantropia într-o „afacere” vanitoasă, care-l hrăneşte o vreme, ulterior secătuindu-l până la epuizare şi non-sens.

O reprezentare iconografică de excepţie – Anastasis sau coborârea Domnului în iad – poate fi considerată un excelent model vizual şi pentru filantropia creştină: Iisus Hristos este singurul capabil să coboare până în iadul personal al celui căzut în nedemnitate, să-l ridice de acolo cu fermitate, eleganţă, delicateţe şi lipsa oricărei stinghereli. Omul care se vrea un izbăvitor în nume propriu este, mai devreme sau mai târziu, răpus de propria vanitate.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 9 martie 2013.)