Taina Crucii întru Înviere

A treia duminică din Postul Mare ortodox este întotdeauna alocată cinstirii Sfintei Cruci. Aceasta în pofida faptului că o astfel de cinstire există şi la date calendaristice fixe, cea mai cunoscută fiind aceea de pe 14 septembrie.

Dar, îndeosebi în Ortodoxie, Crucea lui Hristos nu este niciodată despărţită de Învierea Sa. Orice Evanghelie utilizată în cultul ortodox are, pe prima copertă, la exterior, reprezentarea Învierii; iar doar pe cea de-a doua, pe spate adică, Răstignirea, Crucea. Primează Învierea, iar nu crucificarea. Fiindcă ea, Învierea Domnului, este fundamentul credinţei creştine şi sensul vieţii oricărui om, cu bunele şi mai puţin bunele ei, numite cruce sau cruci.

De aceea, este absolut firească o celebrare a Crucii şi în Postul Mare, timpul liturgic alocat pregătirii pentru celebrarea Învierii. Iar aceasta este fixată la mijlocul celor patruzeci de zile ale Postului, pentru a le aminti credincioşilor de rostul postirii lor, de rostul vieţii lor, cu durerile şi suferinţele ei, anume transfigurarea, învierea; pentru ca ei, aţintindu-şi privirile spre Crucea lui Hristos, să înveţe din ea profunzimea suferinţei asumate din iubire de Dumnezeu şi de semeni, şi să ia putere să iubească suferind chiar, aşa cum a suferit iubind lumea Fiul lui Dumnezeu.

Un exemplu elocvent de suferinţă asumată din iubire oferă, în acest an liturgic (2014,), şi ziua precedentă Duminicii Crucii (22 martie), când este comemorată o sfântă mai puţin „celebră”: Sfânta Drosida, fiica Împăratului Traian.

Ea era logodită cu un tânăr pe nume Adrian, sfetnic al împăratului. Era vreme de persecuţii aspre asupra celor declaraţi creştini, iar Drosida, deşi era nebotezată, simpatiza cu creştinii, având prietenie cu un grup de cinci femei care trăiau într-un loc retras, de sihăstrie, păzind toate poruncile lui Dumnezeu. Ele îşi asumaseră, între alte fapte frumoase, bune, şi adunarea rămăşiţelor trupurilor celor ucişi pentru credinţa lor, ungerea lor cu miruri şi înfăşurarea în pânze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul retras unde trăiau.

Drosida, scăpând de sub supraveghere, s-a dus odată la ele, a dus cu sine o haină de mult preţ, şi le-a cerut să o ia cu ele la ridicarea trupului unui martir, din locul în care fusese aruncat. Va fi fost vreun cunoscut al ei, un om drag, chiar foarte drag. Dar şi străin de-i va fi fost, era un om, nu un animal, de aceea nu se cuvenea să i se lase în necinste trupul mort.

Adrian, logodnicul ei, ceruse să se pună soldaţi de pază lângă trupurile creştinilor ucişi, ca să afle cine sunt cei care ar avea curajul să le ia de acolo. Paznicii au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida; le-au adus înaintea împăratului. Acesta, văzând pe Drosida, s-a înspăimântat. Şi a poruncit ca ea să fie ţinută sub pază, doar-doar se va căi de ceea ce a făcut. Cât le priveşte pe celelalte cinci femei, el a poruncit să se facă un vas mare în care au fost aruncate, împreună cu multă aramă, şi să fie topite prin foc. Iar din amestecul acesta s-au construit vasele băilor comunale.

Drosida s-a dezbrăcat de îmbrăcămintea cea împărătească, a ieşit fără să prindă cineva de veste, şi s-a botezat în numele Sfintei Treimi, într-un bazin în care se aduna apa din ploaie. Găsind-o unii creştini şi rămânând pe lângă ea, au aflat cele cu privire la martiriu. Iar ea, în ziua cea de-a opta după Botez, s-a mutat în veşnicie.

Crucea lui Hristos ne învaţă că, atunci când iubeşti în mod autentic, te sacrifici, eşti crucificat, dar finalmente eşti viu în Cel veşnic Viu. Însă nu orice iubire este una autentică – există atâta şi atâta iubire bolnăvicioasă, egoistă, astăzi! -, ci exclusiv iubirea curată de patimi; la fel, nu orice suferinţă asumată din iubire este una mântuitoare; doar asumarea jertfei după modelul Crucii lui Hristos poate oferi omului sensul real al vieţii sale, anume învierea după modelul lui Hristos, în Hristos.

Invitaţia celebrării Sfintei Cruci este aceea la „decantarea” iubirii ne-autentice de care cei mai mulţi suntem stăpâniţi, la transfigurarea iubirii pătimaşe –  de trup, de glorie nemeritată, de avuţii nemuncite – într-una autentică, spiritualizată, profundă, întru Înviere.

Imagine: Reprezentarea Învierii Domnului, dintr-un manuscris medieval armenesc.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 22 martie 2014.)