Sâmbăta lui Lazăr şi Floriile – prefigurarea Învierii Domnului Hristos

Învierea lui Lazăr, comemorată în ultima sâmbătă din Postul Paştilor ortodox, cea dinaintea Săptămânii Mari sau a Patimilor, şi Intrarea Domnului în Iersusalim sau Floriile, celebrată a doua zi, duminica, prefigurează evenimentul central al Creştinismului, miezul său, anume Învierea Domnului, care se celebrează şapte zile mai târziu.

Evanghelistul Ioan (Ioan 11-12) relatează că, în ajunul intrării Sale în Ierusalim, cu câteva zile înainte de Patimile Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în Betania – un sat situat la circa 3 km Est de Ierusalim, lângă Betfaghe -, chemat fiind de către surorile lui Lazăr, Marta și Maria, în casa cărora Iisus a fost găzduit de mai multe ori. Lazăr era bolnav, aşa că surorile au trimis după Iisus să vină să-l vindece pe prietenul Său. Lazăr a murit însă, înainte de venirea lui Iisus la el, şi a fost aşezat în mormânt.

Astfel are loc marea minune a învierii lui Lazăr, care, deşi aşezat în mormânt de patru zile, este readus la viaţă de către Domnul Hristos, cu chemarea: „Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43). Urmare a acestei minuni, a fost întâmpinat a doua zi, la intrarea Sa în Ierusalim, ca Mesia cel demult așteptat, Împăratul lui Israel. El a intrat în cetatea regală a Ierusalimului călare pe un mânz de asină, împlinind proorocia vechi-testamentară (Zaharia 9, 9). Mulţimile L-au primit cu strigăte de laudă şi purtând în mâini ramuri de palmier.

Celebrarea Sâmbetei lui Lazăr este una pascală, sub spectrul învierii, al bucuriei depline. Este singura ocazie din cursul anului bisericesc, în care cântările Învierii, rezervate duminicii, se folosesc şi într-o altă zi, anume sâmbăta. În calendarul şi imnografia Bisericii, această zi este strâns legată de ziua următoare, Intrarea Domnului în Ierusalim, şi de Învierea Domnului.

Deşi Învierea este temelia şi raţiunea credinţei creştine, aşadar viaţa, iar nu moartea este sensul fundamental al existenţei umane din perspectivă creştină, mulţi, prea mulţi dintre cei botezaţi uită, sau nici nu ştiu prea bine acest lucru. Îndeosebi în contextul crizei economice, omul postmodern se consideră prea uşor un învins, un copleşit de cotidianul anost, uită total de bucuria creştină. Şi mai ales uită că, cel mai adesea, chiar şi cei mai năpăstuiţi au măcar un motiv de mulţumire, de bucurie.

Din Sâmbăta lui Lazăr încep procesiunile, celebrările cele mai fastuoase în Oraşul Sfânt Ierusalim. Am avut privilegiul de a participa la aceste procesiuni în anul jubiliar 2000, când conflictul israeliano-palestinian încă nu se acutizase, zidul despărţitor, de graniţă, de pe Muntele Măslinilor – situat la Est de Ierusalim – nu fusese ridicat. Una dintre marile bucurii ale mele era aceea de a parcurge la pas drumul din Cetatea Sfântă, peste acest munte, spre Betfaghe – unde eram cazată – şi mai departe, spre Betania, unde se află şi casa şi mormântul lui Lazăr.

După acutizarea acestui conflict – în toamna lui 2000 – totul este altfel în Ţara Sfântă, pentru orice vizitator, cu certitudine. A nu mai avea acces liber spre multe dintre obiectivele creştine, ci doar pe bază de control vamal, a nu te mai putea rătăci „haihui” pe Muntele Măslinilor, sau pe Valea Chedronului, îmi pare o mare ştirbire a bucuriei de te afla pe urmele Mântuitorului.

Măcar din această perspectivă, gândesc a avea un motiv de mare bucurie şi recunoştinţă în faţa lui Dumnezeu, pentru faptul că avem şi trăim într-o ţară liberă, unde este pace. Un de la sine înţeles pentru prea mulţi dintre noi este un vis îndepărtat pentru alţii din lume, mult, infinit mai mulţi şi mai năpăstuiţi decât noi.

Să reflectăm, aşadar, şi la acest motiv de creştinească bucurie, în preajma sărbătorii sărbătorilor Creştinătăţii, Paştele, Învierea Domnului. A şti să ne bucurăm sincer, profund, întâi şi întâi pentru pământul pe care ne-a fost dat să ne naştem, să trăim, şi să-l numim „acasă”, pentru cultura şi spiritualitatea ce ni le-au lăsat alţii moştenire, cu preţ mare, ar fi o dovadă certă a Creştinismului nostru, şi totodată un pas sigur spre a învăţa să ne bucurăm de multe alte lucruri, care nu sunt de la sine înţelesuri, ci daruri ale lui Dumnezeu şi ale înaintaşilor pentru noi, oamenii postmoderni, generaţiile gadget-urilor, care am uitat bucuria reală, cea a lucrurilor simple, dar esenţiale. Învierea este, desigur, piscul lucrurilor esenţiale, la care cugetăm mai în profunzime în această perioadă.

Imagine: Învierea lui Lazăr, fragment de iconostas din secolul al XII-lea, păstrat în Muzeul Bizantin, din Atena.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 7 aprilie 2012.)

 

More...

mihaela.stan April 8, 2017 Cultura si Spiritualitate