Sâmbăta cea Mare şi iadul personal

Tema Sâmbetei celei Mari – coborârea Domnului Hristos la iad, spre a-i ridica de acolo pe Adam, Eva şi pe toţi drepţii cei din veac – aduce în actualitate şi iadul personal al fiecărui muritor. Căci nu este om în lumea aceasta, care să nu fi avut sau nu să nu aibă stări de iad personal.

Ce este, ce poate fi iadul personal? Dostoievski a definit iadul, în general, ca fiind neputinţa de a iubi. Dar cel personal este, s-ar putea spune, şi altceva: el este neputinţa copilului ai cărui părinţi nu mai sunt, sau care l-au abandonat; este durerea celor ce se despart, forţaţi de împrejurările sociale, economice, renunţând la comoditatea şi frumuseţea vieţii împreună, acasă, spre a trăi şi munci în colţuri diferite ale lumii; este suferinţa fizică determinată de boală sau neputinţă trupească; este imposibilitatea de a te mai mişca sau îngriji singur; dar mai mult decât toate, iadul personal al omului postmodern este singurătatea, însingurarea, izolarea. Iar ceea ce este surprinzător, este faptul că din ce în ce mai mulţi dintre cei ce nu locuiesc singuri, dimpotrivă, sunt angajaţi în diverse forme sau formule de împreună-vieţuire – tradiţionale, consacrate, cum este căsătoria, sau în altele, „moderne” – se plâng de singurătate, nu de puţine ori auzind sintagma „singurătate în doi”.

Desigur, nu orice moft poate fi catalogat drept un iad personal. Dar nici nu poate fi eludat faptul că destui oameni trăiesc drame personale marcante, iadul lor fiind o realitate dureroasă. În ajutorul lor vine, îndeosebi în anii din urmă, după model vestic consacrat, cu vechime, psihologia. Asta dacă cei vizaţi au suficienţi bani să-şi plătească consilierea psihologică de specialitate, deloc facilă omului de condiţie materială medie sau modestă. Însă scoaterea, ridicarea omului din iad o poate face, în modul cel mai propriu cu putinţă, doar Dumnezeu, prin Fiul Său făcut Om – Iisus Hristos. Orice alte eforturi ale omului sunt, desigur, binevenite, dar până când el nu apucă, cu fermitate, mâna lui Hristos cea întinsă lui asemeni lui Adam şi Evei la pogorârea Sa în iad, în Sâmbăta cea Mare, ridicarea omului este, rămâne mai mult sau mai puţin incertă.

Incertitudinea vine din faptul că raiul sau iadul sunt două posibilităţi la fel de reale, în viaţa omului, până în clipa morţii el aflându-se, mereu şi mereu, între bine şi rău, putând alege sau trebuind să accepte, când nu mai are de ales. În esenţă însă, el îşi poate îmblânzi mult iadul personal, asumându-şi-L pe Hristos, poruncile Sale, legea lui Dumnezeu, Care îl îndrumă pe om spre o viaţă mulţumitoare, împlinită, în orice condiţii exterioare s-ar derula ea.

Însă omul postmodern nu mai vrea să ştie, să audă de poruncile lui Dumnezeu, el vrea doar ca viaţa să-i fie un perpetuu rai, aici, pe pământ, veşnicia fiind oricum o chestiune aleatorie. Ceea ce este esenţial este „aici şi acum”. Restul este „poate”, „s-ar putea”, ori, şi mai grav, „doar poveşti”, „lucruri de proşti”.

Dacă a gândi la adâncul de iubire divină care L-a dus pe Hristos în moarte şi implicit în iad, la toţi cei din Adam care aşteptaseră încă din viaţa lor izbăvirea, este prea mult pentru omul materialist, superficial în cele ale credinţei, ale spiritului, atunci a reflecta la iadul personal şi la posibilităţile reale de ieşire din el este, cu certitudine, o necesitate a multora.

Măcar din considerente practice merită a cântări dacă nu cumva Dumnezeul Om este, totuşi, cea mai viabilă şi mai ieftină soluţie de salvare a fiecăruia dintre noi şi a tuturor împreună din (de)cădere. Căci da, El chiar a murit, răstignit fiind între doi tâlhari de rând, şi S-a pogorât la iad, ridicând astfel pe tot omul cel născut din Adam din sclavia morţii şi a iadului veşnic.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 4 mai 2013.)