Iubirea lucrătoare

Duminca a patra după Înviere, numită în Ortodoxie şi „a Slăbănogului”, este direct legată de pericopa evanghelică de la Liturghia ei, cea din Ioan 5, 1-16. În ea se face referire la un bolnav de treizeci şi opt de ani, care stătea şi el, alături de mulţi alţii, lângă ochiul de apă de la Vitezda – o scăldătoare cu cinci pridvoare -, unde din când în când se cobora un înger şi tulbura apa, iar cel care intra primul în apă, după tulburarea ei, se vindeca. Bolnavul respectiv era singur şi imobilizat într-un pat – probabil familia sa îl aducea şi „posta” acolo zilnic, sau cel puţin din când în când -, de aceea „rata” constant posibilitatea de fi primul care se aruncă în apa scăldătorii, după ce se cobora îngerul.

În această postură de perpetuă „ratare a scopului” l-a aflat Domnul Hristos, atunci când, într-o zi de Sabat, a trecut pe lângă Vitezda, aflată în proximitatea uneia dintre porţile Oraşului Sfânt, cea a Oilor. Iar văzându-l pe acest bolnav – în mulţimea de bolnavi de acolo Hristos a „avut ochi” special pentru el, fiindcă îl ştia că este bolnav de aproape patru decenii din viaţa lui – l-a întrebat dacă ar fi voit să se facă sănătos. Întrebare superfluă, în fond, căci toţi bolnavii veneau acolo pentru a se face sănătoşi, iar nu la taifas. De aceea, şi răspunsul omului a fost unul care implica de la sine dorinţa de a se vindeca, el explicând doar de ce nu se putea vindeca: fiindcă era singur, nu avea cine-l arunca în scăldătoare la momentul oportun, înaintea oricui altcuiva adică. Răspunsul Domnului la explicaţia sa a fost: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.” Iar omul s-a făcut îndată sănătos, şi umbla cu patul după el, să se ducă la casa sa, desigur.

În acel moment, au apărut, ca întotdeauna, cârcotaşii de meserie. În speţă, religioşii ultra-corecţi, care au început a vocifera că cel vindecat „lucra”, cărându-şi patul în zi de Sabat – atunci când pentru evrei este strict interzisă orice fel de activitate. Omul s-a justificat pe sine, spunând că Cel Care-l vindecase i-a poruncit sa-şi ia patul. Astfel a fost „deconspirat” Hristos, acuzat El însuşi c-ar fi încălcat Legea evreilor, vindecând în zi de Sabat, fiind prigonit şi căutat spre a fi ucis pentru această „infracţiune”.

Răspunsul Domnului la această acuzaţie a fost unul laconic, dar esenţial: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.” (Ioan 5,17) Acest verset din Evanghelia după Ioan, alături de o altă aserţiune, tot de Ioan consemnată, în prima sa Epistolă: „Dumnezeu este Iubire” (I Ioan 4,16) sunt esenţa Dumnezeului Treimic, a credinţei creştine, sensul, rostul omului – creatură după chipul şi înspre asemănarea cu Creatorul – regăsindu-se în aceste două dimensiuni ale Divinităţii: iubirea şi creaţia/lucrarea.

Fiindcă El este Iubirea, Dumnezeu a creat omul şi lucrează perpetuu în lume spre binele omului, creatura Sa cea mai dragă. Pe de altă parte, omul se cade a-şi cunoaşte şi asuma esenţa şi vocaţia sa reale: comuniunea în iubire liberă cu Creatorul şi cu ceilalţi oameni; lucrul său personal la înmulţirea şi permanentizarea iubirii. Orice creaţie a omului  – fie copii, fie opere de artă, fie orice bun de natură spirituală sau materială – care nu este rodul preaplinului său afectiv, nu dă mărturie de iubire şi nu este spre înmulţirea iubirii, este o creaţie „ciobită”, incompletă, sau, de foarte multe ori, din păcate, o „întâmplare” nefericită a existenţei.

Într-o lume a accidentelor existenţiale – sociale, politice, economice, etc. – a reflecta la esenţa şi priorităţile omului pentru a nu fi şi a nu ajunge el însuşi „un accident”, ci a fi şi a trăi în noima sa reală – iubirea şi creaţia derivată din iubire, spre înmulţirea iubirii – este imperios necesar. Evanghelia din „Duminica Slăbănogului” poate fi un bun impuls în acest sens.

Imagine: Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, frescă din biserica Sfântului Niceta, din Banjane – Macedonia, cca. 1324.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 25 mai 2013.)