Despre întâlnirile providenţiale

Duminica Samarinencii, a cincea după Înviere, este una cu conotaţii aparte, pentru cititorul textelor scripturistice. Fiindcă se încadrează în ceea ce îndeobşte se numeşte „întâlnire providenţială”.

Cine este familiarizat cu relatările evanghelice, nu poate să nu fie uimit de una în care ni se spune despre întâlnirea dintre o femeie comună, sau aflată într-o stare atât de comună omului, „normală”, cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Absolutul întrupat. Fiind nu doar unul dintre puţinele dialoguri ale lui Hristos cu o femeie, dar şi cel mai elaborat prezentat de către evanghelişti, merită deosebită atenţie. De altfel, episodul este relatat de către Evanghelistul Ioan, cel care a surprins mai „cifrat”, mai subtil, mai profund, realităţile spirituale pe care le-a trăit ca foarte tânăr ucenic al Fiului lui Dumnezeu.

Această întrevedere ne poate livra, dacă este privită cu atenţie, cheiţe pentru descifrat providenţialul din vieţile noastre, ale tuturor. Căci fiecare muritor are parte de întâlniri providenţiale. Însă nu orice muritor le şi recunoaşte, fructificându-le. Condiţiile sau cadrele unei întâlniri providenţiale fructuoase, cu folos, aşa cum se desprind ele din Evanghelia samarinencii, s-ar rezuma în câteva puncte.

Primul: disponibilitatea omului la a-şi ieşi din sine, din „normalul” său cotidian, din rutină, din graba propriilor ocupaţii. Femeia aceea comună se dusese să-şi ia apă de la fântână. Era, deci, ocupată, grăbită. Mai ales că ora era una a mesei, de vreme ce şi ucenicii Domnului plecaseră să cumpere ceva de mâncare, din cetate. Totuşi, ea a fost atentă la solicitarea Străinului întâlnit la fântână, nu L-a ignorat, nici dispreţuit. Ba chiar s-a mirat că un evreu îi cerea ei, tocmai ei, o femeie samarineancă, apă de băut. Căci evreii îi desconsiderau pe samarineni. L-a ascultat, a intrat în dialog cu El. Iar din atenţia iniţială şi din derularea discuţiei, ea s-a luminat. A avut revelaţia Adevărului. Te duci la „job”, iar pe drum te întâlneşti cu Adevărul. Poţi rata simplu întâlnirea, dacă eşti „blocat în job”.

Al doilea punct: atenţia omului la om, nebagatelizarea nici unui om, oricât de banal ar putea părea el; după cum nici intimidarea în faţa nici unui om, oricâte idei preconcepute s-ar vehicula despre el şi neamul lui. În Antichitate, existau idei preconcepute, şabloane de gândire, ca şi în postmodernism. Şi nu doar atunci unii erau consideraţi a priori superiori, iar alţii inferiori. A trata pe orice om firesc, adică cu atenţie, cu condescendenţă, nu cu aroganţă, dispreţuitor, dar nici cu linguşeli, este o condiţie a neratării întâlnirilor providenţiale. Femeia nu s-a arătat deloc dispusă sa-l linguşească pe bărbatul evreu din faţa sa; după cum nici nu a ignorat profunzimea şi adevărul spuselor Lui. A intrat într-un dialog firesc, logic, cu dorinţa de a se lămuri. Şi a primit lămuriri, claritate. Care au transfigurat-o din uşurateca de până atunci, în curajoasă mărturistoare a Adevărului, întâi faţă de cei din neamul ei, apoi mai departe, căci a devenit misionară.

Al treilea punct: onestitatea cu sine însuşi şi implicit cu ceilalţi. Femeia se ştia bine „ce marfă este”, în ce stare de degradare morală se afla, şi nu doar că nu a negat decăderea ei, atunci când Hristos a aprobat-o în spusa ei că nu are bărbat, zicându-i că a avut cinci, ci a şi replicat ferm: „Doamne, văd că Tu eşti prooroc.” (Ioan 4,19) A recunoaşte adevărurile care te dor este dovada onestităţii cu tine însuţi. Iar a proclama superioritatea celui care-ţi vede şi spune adevărurile tale neplăcute este consecinţa firească a acestei onestităţi cu sine. Fără onestitate, femeia ar fi ratat întâlnirea. S-ar fi burzuluit, l-ar fi certat chiar, pe bărbatul care-şi permitea să-i spună ei lucrurile neplăcute care „o priveau”, căci „era viaţa ei, făcea ce voia cu ea”, cum am spune noi astăzi.

Consecinţa onestităţii cu sine şi cu ceilalţi este discernământul, asumarea profundă a Adevărului. Femeia nu a căzut într-o exuberanţă bolnăvicioasă, de moment, care dispare la fel de repede cum s-a şi instalat, ci şi-a schimbat radical priorităţile vieţii. După acea întrevedere, n-au mai contat plăcerile efemere, ci a contat Adevărul Absolut. Iar asta nu pentru o zi-două-nouă, ci pentru toată viaţa.

Lecţia samarinencii despre întrevederile providenţiale este una cât se poate de actuală. Fiecare dintre noi fructificăm sau ratăm întâlniri providenţiale. Uneori ne dăm seama, tardiv, că am ratat. Alteori nici nu ne dăm seama. Şi ne plângem, neputincioşi, că „ne-a uitat Dumnezeu”. Mai degrabă bagatelizăm, ratăm sau ocolim noi Adevărul, decât ne bagatelizează, uită sau ocoleşte El pe noi.

Imagine: Întâlnirea dintre Hristos și femeia samarineancă, icoană rusească cu fântâna hexagonală, secolul al XVIII-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 17 mai 2014.)

 

More...

mihaela.stan May 14, 2017 Cultura si Spiritualitate