Duminica samarinencii, sau despre eliberatoarea onestitate

Duminica a cincea după Înviere este alocată, în Ortodoxie, unui episod oarecum atipic pentru cotidianul evreiesc de acum două mii de ani: întâlnirea dintre Domnul Hristos şi o femeie samarineancă, adică din acel ţinut al Ţării Sfinte situat între Iudeea sudică şi Galileea nordică, locuit pe atunci de către oameni care aveau credinţe idolatre, nu erau monoteişti, ca evreii. De aceea, pentru evrei exista interdicţia fermă de a avea vreun fel de legătură cu astfel de oameni.

Cine a fost în pelerinaj în Ţara Sfântă, este imposibil să nu fi ajuns şi la fântâna numită a lui Iacob, un puţ extrem de adânc, de unde se scoate până astăzi apa potabilă, iar cei dornici păstrează din ea şi pentru aducerea în casa lor, spre frumoasă amintire şi spre binecuvântare. Căci un izvor de apă într-o pustie cum este cea a Samariei era, acum două mii de ani, o minune; dar la fel este şi astăzi, cu atât mai mult cu cât respectivul izvor a primit, în mod cert, binecuvântarea Fiului lui Dumnezeu, Care, și Om fiind, şi-a ostoit El Însuşi setea acolo, cerând să i Se dea apă din vasul pe care îl umpluse femeia la care face referire Evanghelia.

Relatarea evanghelică a respectivei întâlniri (Ioan 4, 4-30) este una dintre cele mai epice, îndeosebi ţinând cont de faptul că ea este făcută de către Evaghelistul Ioan, cel foarte „zgârcit” cu episoadele epice. În esenţă, se suprapun două planuri, două subiecte distincte: pe fondul unui episod firesc în viaţa de zi cu zi a oricui – starea de sete acută, în zilele toride mai ales – se suprapune starea de sete de absolut a omului dintotdeauna.

Ceea ce este fascinant însă, este faptul că Absolutului Însuşi Îi era sete umană, iar omului aflat în stare de degradare morală acută îi era sete de divin, de absolut. Iar cele două feluri de sete s-au ostoit reciproc, în sensul că Hristos a cerut femeii apă din vasul cu care ea venise la fântână; iar femeia I-a cerut răspuns la setea sa de absolut.

Dinamica întrebărilor femeii este clar „provocată” de către Hristos, Care, Dumnezeu fiind, ştia exact lăuntrul ei, aşezarea ei interioară pe un fundament de onestitate, de transparenţă. Deşi aflată într-o stare de promiscuitate morală inadmisibilă chiar și pentru lumea idolatră în care ea trăia – „Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat.” (Ioan 4, 18) -, stare  pe care a recunoscut-o foarte onest în faţa Lui, femeia era, în sinea ei, o căutătoare sinceră de absolut, de Adevăr. De aceea a şi primit răspunsuri foarte elaborate, i-au fost încredinţate direct, clar, adevăruri pe care nu le-au auzit mulţi din gura Dumnezeului întrupat.

Iar momentul culminant al seriei de întrebări şi răspunsuri este: „I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.” (Ioan 4, 25-26) O revelare de Sine a lui Hristos atât de clară şi direct formulată se poate spune că echivalează întrucâtva episodul Schimbării la Faţă, pe Tabor.

După momentul acestui adevăr clar revelat, femeia a lăsat din mână găleata şi a dat fuga în cetatea sa, Sihar, vestind tuturor pe Hristos. Este cunoscută în istoriografia Bisericii ca fiind Sfânta Muceniţă Fotinia.

Acesta este mesajul cel mai elocvent al Duminicii Samarinencii: Dumnezeu Se revelează pe Sine doar celor care-L caută cu sinceritate, neşovăielnic; ceea ce contează întotdeauna în ochii lui Dumnezeu, este onestitatea consecventă a omului cu sine însuşi, cu El, cu ceilalţi. Răspunsurile eliberatoare de îndoială le vin doar oamenilor eliberaţi din propria lor minciună.

Imagine: Întâlnirea dintre Hristos și femeia samarineancă, pagină de manuscris medieval sirian.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 2 iunie 2013.)