Sinodul II Ecumenic sau despre celebrarea rădăcinilor

Pe data de 22 mai, calendarul ortodox cinsteşte, alături de alţi Sfinţi, şi pe toţi Părinţii Sinodului al II-lea Ecumenic. Este o celebrare absolut neinteresantă pentru majoritatea celor care, eventual, iau cunoştinţă despre ea. Căci, ce relevanţă mai poate avea cuvântul „sinod” pentru omul post-modern, fie el şi religios? Şi cine mai preţuieşte astăzi istorii atât de vechi şi atât de necunoscute omului comun?

Şi totuşi, Sinodul al II-lea Ecumenic este chiar foarte important pentru orice om, iar pentru creştini îndeosebi. Din importanţa lui derivă şi cinstirea specială alocată Părinţilor care s-au întrunit atunci, în anul 381, la Constantinopol, şi au proclamat, după dezbateri intense şi îndelungi, principii. Sunt principii ale credinţei creştine, statornicite nu după bunul plac al cuiva, nici fără îndelungă chibzuială, şi mai ales nu fără cunoaşterea reală a valabilităţii lor.

Sinodul I Ecumenic se desfăşurase în anul 325, la Niceea, şi statornicise primele articole ale Crezului – pe baza căruia sunt botezaţi creştinii -, combătând învăţăturile greşite despre Fiul lui Dumnezeu, pe care le debitase Arie. S-a statornicit atunci deplinătatea Dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu, făcut Om.

Dar şi după aceea, multe alte erezii aveau să bântuie lumea Răsăriteană, unde gândirea filosofiei antice greceşti, a argumentării şi contraargumentării, a contradicţiei de idei, era la ea acasă. Una dintre aceste erezii tăgăduia Divinitatea şi deofiinţimea Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul. Pentru a o combate, s-a întrunit al II-lea Sinod Ecumenic, în anul 381, la Constantinopol.

Sinodul al II-lea încheie, de fapt, formularea dogmei Sfintei Treimi, statornicind doctrina conform căreia Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi-Dumnezeu este de aceeaşi Fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. După ce au păstrat şi confirmat mai pe larg învăţătura celor 318 Părinţi de la Niceea, Părinţii întruniţi la Constantinopol au mărturisit credinţa în Duhul Sfânt, aşa cum o avem statornicită până astăzi în Crez: „Domnul de viaţă făcătorul….”.

Ceea ce puţini mai ştiu, este faptul că impunerea unor astfel de principii ale credinţei a fost rodul trăirii şi gândirii unor oameni dedicaţi profund celor spirituale, transcendente. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Atanasie al Alexandriei, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nisa sau Sfântul Ambrozie al Milanului sunt doar cele mai reprezentative nume ale secolului al IV-lea creştin, care au elaborat, în scrierile lor, corecta învăţătură creştină.

Toţi au fost nu doar spirite de o erudiţie excepţională, dar şi oameni de o moralitate deasupra oricărui dubiu. Oameni de condiţie nobilă, care s-au dedicat întru totul esenţialului, adică lui „a fi”. Pentru ei, „a avea” nu era nici măcar periferic. Avuseseră totul, aveau totul, dar au renunţat la totul şi toate, pentru a se dedica Absolutului, în profundă asceză. Rodul ascezei lor înţelepte sunt aceste învăţături pe care Părinţii Sinoadelor Ecumenice le-au confirmat şi proclamat ca având valabilitate absolută.

Pentru omul postmodern, principiile, în genere, sunt demodate. Cu atât mai demodate sunt principiile creştine. Fiindcă a avea principii este echivalent cu a avea rădăcini şi substanţă. Ceea ce omul superficial nu vrea şi nu poate să aibă. El preferă plăcerea efemeră, imanentul, nu-l mai interesează transcendentul, esenţa. Biserica, prin celebrările sale, îi oferă mereu invitaţii la a căuta şi alege esenţialul.

Dincolo de complexitatea argumentelor teologico-filosofice ale învăţăturilor acestor înaintaşi despre Adevăr, omului contemporan îi rămâne nu doar credinţa corectă în Adevăr, ci şi exemplul unor oameni care au ştiut să aleagă esenţialul, trăind în esenţial, în Lumină, iar nu la periferie. Este viaţa cu rădăcini adânci, care adună seva coborâtoare din Cer. Fericiţi toţi cei care ştiu a se altoi pe astfel de exemple, spre a fi veşnic în Lumină.

Imagine: Cupola cu mozaicul Iisus Hristos Pantocrator înconjurat de profeți, din biserica Maica Domnului Pammakaristos (Fethiye Camii Mosque/Museum), Constantinopol/Istanbul, cca. 1320.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 22 mai 2014.)

More...

mihaela.stan May 22, 2017 Cultura si Spiritualitate