Darul evlaviei

În înşiruirea darurilor Duhului făcută de către Proorocul Isaia, ultimul enumerat este darul fricii lui Dumnezeu. Însă Creştinismul a „bifurcat” acest dar, în două distincte: evlavia şi frica lui Dumnezeu.

În accepţiune comună, cuvântul evlavie este similar cu acela de religiozitate, pietate. Iar adăugarea evlaviei ca dar al Duhului, înaintea fricii lui Dumnezeu, subliniază faptul că evlavia, religiozitatea, este ceva, iar frica lui Dumnezeu este altceva.

Nu toţi oamenii au frica lui Dumnezeu, însă toţi oamenii sunt religioşi, deşi destui nu recunosc asta. Numai că nu orice formă de religiozitate este darul Duhului Sfânt.

Religiozitatea este intrinsecă omului, doar subiectul sau obiectul religiozităţii este diferit de la persoană la persoană. Până către epoca modernă în Europa, şi pănâ astăzi în societăţile de alt tip decât cel vestic consacrat deja, religiozitatea era, respectiv este uniformă, uniformizată şi uniformizantă: toţi membrii societăţii aveau, respectiv au, formal, acelaşi tip de religiozitate, denumit diferit, funcţie de religia, respectiv confesiunea „în vigoare”.

Epoca modernă a adus cu sine, a impus practic ieşirea din standardele uniforme ale religiozităţii. Această ieşire s-a concretizat în expresia „libertate religioasă”, legiferată. Sub umbrela ei oamenii şi-au diversificat enorm tipurile de religiozitate, până când au ajuns să le repudieze masiv pe cele clasice, şi să adere la altele, născute o dată cu modernismul şi postmodernismul.

Care ar fi noile forme de religiozitate? Două sunt de importanţă globală, aproape omniprezente: televiziunea şi Internetul. Cu tot ce înseamnă ele, inclusiv abundenţa de pornografie, imoralitate, manipulare etc. Alături de ele însă coabitează cu succes alcoolul, drogurile de tot felul, prostituţia, şi multe-multe alte forme de evlavie sau închinare a omului la ceva, cuiva, nu în ultimul rând lui însuşi.

Cert este că tot mai puţini dintre postmodernii vestici mai sunt înclinaţi spre închinarea la Dumnezeu, spre evlavie în sens iudeo-creştin. Iar dintre cei cu astfel de înclinaţii, nu puţini eşuează în formalism sec, în ritualism fără fond, în retorică bombastică. De aceea, şi darul evlaviei este unul rar. Nu oricine se însemnează cu semnul crucii este un evlavios autentic, după cum nu oricine spune „Doamne, Doamne” va intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Aplecat mai degrabă spre facil şi superficialitate, spre beneficiul imediat şi spre plăcerea cu orice preţ, copleşit de secularismul abrutizant, omul postmodern îşi uită prea uşor esenţa sa, aceea de făptură nobilă, singura creată după chipul şi înspre asemănarea cu Dumnezeu, Care ar trebui să fie Subiectul real şi unic al religiozităţii sale. El fiind singurul care-l poate dezmărgini, desăvârşi şi înveşnici în Lumina Sa pe om.

Imagine: Abel și Avraam oferind jertfe bineplăcute lui Dumnezeu, prin intermediul lui Melchisedec, mozaic bizantin din bazilica San Vitale, Ravenna – Italia, sec. al VI-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 21 iunie 2014.)

 

 

More...

mihaela.stan June 17, 2017 Cultura si Spiritualitate, Diverse