Demnitatea de sorginte divină şi alte forme de „demnitate”

Pe lângă confuzia curentă între demnitate şi vanitate, omul postmodern face şi confuzia între demnitatea de sorginte divină, intrinsecă oricărei persoane, şi alte forme de aşa-zisă demnitate. Demnitatea însăşi nu este un termen cu acelaşi înţeles în toată lumea contemporană.

Ceea ce un european, un vestic în general – prin vestici înţelegând pe toți cei cu rădăcini într-o cultură de tradiţie creştină – înţelege prin demnitate, nu este similar cu ceea ce un om cu rădăcini într-o cultură musulmană înţelege prin acelaşi concept.

Căci în culturile de influenţă creştină este deja un de la sine înţeles faptul că toţi urmaşii lui Adam sunt egali între ei. Acest adevăr al credinţei creştine s-a sedimentat la temelia întregii culturi şi civilizaţii europene moderne şi postmoderne, influenţându-i decisiv şi configuraţia juridică.

Islamul nu proclamă acelaşi concept.

Această diferenţă de înţeles a demnităţii umane este foarte clar exprimată în acte politico-juridice de cea mai mare însemnătate pentru societăţile actuale.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite, din 1948, statuează, încă în primul articol, demnitatea umană în sens creştin ca fiind cel mai înalt principiu al său: „Art. 1: Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune si constiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.”

Acelaşi principiu al demnităţii umane, în sensul Islamului însă, se poate găsi și în Declaraţia de la Cairo a Drepturilor Omului în Islam, o declaraţie comună a statelor membre ale Organizaţiei Conferinţei Islamice, adoptată în 1990: „Art. 1: (A) … Toţi oamenii sunt egali în ceea ce priveşte demnitatea umană, obligaţiile şi responsabilităţile […] Adevărata religie este garanţia pentru câştigarea unei asemenea demnităţi pe calea către perfecţiunea umană.” Deci, în înţeles islamic, asumarea şi practicarea religiei islamice este condiţia pentru câştigarea demnităţii umane. Doar practicanţii buni ai Islamului pot fi egali în demnitate, ceilalţi, ne-islamicii, se bucură, eventual, de o demnitate de mâna a doua, sau sunt consideraţi nedemni.

Acesta este doar un aspect dintre cele multe care diferenţiază demnitatea de sorginte divină de demnităţile de sorginte umană, care sunt vanităţi mascate, iar nicidecum demnitate autentică.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 10 ianuarie 2013.)