Spiritualizarea trupului versus materializarea spiritului

Calendarul ortodox îl pomeneşte, pe data de 20 octombrie, şi pe Sfântul Cuvios Gherasim, pustnicul din Kefalonia. Acest sfânt este un exemplu elocvent de spiritualizare a trupului.

El s-a născut în secolul al XVI-lea, în insula Peloponez, s-a călugărit în primii ani ai maturităţii, pe insula Zakynthos, după care a plecat la Muntele Athos, unde a devenit schimonah.

După ce a vizitat multe din locurile sfinte din Ierusalim, Sinai, Antiohia, Damasc, Alexandria şi Egipt, Gherasim s-a intors la Ierusalim, devenind îngrijitor de candele la Sfântul Mormânt.

Având vocaţia vieţii în singurătate, el s-a retras în Zakynthos, apoi, după cinci ani, s-a stabilit într-o peşteră din Kefalonia. A construit o mânăstire de călugăriţe, unde a trăit până la moarte.

Pentru viaţa lui austeră, sfântă, Gherasim s-a invrednicit de darul vindecării bolnavilor şi al izgonirii duhurilor necurate. Pe 20 octombrie 1581, la doi ani după moartea sa, deschizâdu-i-se mormantul s-a descoperit trupul întreg şi frumos mirositor, vindecator de boli.

O zicere duhovnicească spune că, omul care nu devine duhovnicesc, spiritual, până şi în trupul său, va deveni material şi în suflet. În mod firesc, conform „programului” de la Creaţie, omul a fost plăsmuit ca trup şi suflet, materie şi spirit, fiind chemat spre continuă spiritualizare. Acesta este şi mesajul evanghelic: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5,48). Calea spre desăvârşire a arătat-o Dumnezeu oamenilor prin Fiul Său întrupat, răstignit şi înviat.

Atunci când există un echilibru între trup şi suflet, persoana este armonioasă, plăcută, agreabilă. Dacă cele materiale, trupeşti, „inundă” spaţiul sufletesc, atunci omul este mai mult materie decât Duh, având nevoie de tot mai mult „spaţiu vital”, „dând din coate” să-şi facă loc cât mai mult, în detrimentul altora, adică devine greu de suportat, obositor, dezagreabil. Iar atunci când spiritul din om triumfă asupra materialităţii lui, omul devine o prezenţă diafană, care nu incomodează în nici un fel pe cei de lângă el, dimpotrivă, poartă în sine pace, bucurie, linişte profundă. Aceasta este sfinţenia, la care toţi suntem chemaţi.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 20 octombrie 2012.)