Între Evanghelie şi Apocalipsă

Sfântul Ioan Evanghelistul, supranumit „Apostolul Iubirii”, este celebrat, în Ortodoxie, de două ori: o dată pe 8 mai, altă dată pe 26 septembrie. Toţi creştinii, chiar şi mai puţini practicanţii ştiu că el este unul dintre cei patru evanghelişti, adică autori de relatări din viaţa pământească a lui Iisus Hristos, care au fost confirmate de către Biserică a fi autentice, credibile, verosimile. Evanghelia de la el rămasă este nesinoptică, adică într-un alt stil redactată decât celelalte trei, care pot fi așezate în coloane paralele pentru a se observa asemănările și diferențele dintre ele în relatarea acelorași evenimente.

Dar ceea ce mai puţini ştiu, este faptul că şi ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa, este scrisă tot de către Sfântul Ioan Evanghelistul. Asta în pofida faptului că teoriile şi calculele apocaliptice sunt mai în vogă, în toată lumea, decât Evangheliile.

Iar aşa fiind, este firesc a te întreba, de ce oamenii sunt mai interesaţi de finalul omenirii, al acestei lumi, decât de rostul lor, al fiecăruia în parte şi al tuturor împreună, în această lume, pe această lume, înainte ca ea să se fi sfârşit.

Realitatea este că, de regulă, ignoranţa leneşă este cea preocupată de sfârşitul, distrugerea a ceva, atunci când nu are clare noimele, rostul acelui ceva. Oamenii înţelepţi, cuminţi, au clară logica, noima lucrurilor, şi nu gândesc atât la finalul distrugător a ceea ce îi înconjoară, cât la a fi în rost, în firesc, atâta vreme cât mediul în care le-a fost dat să trăiască există. Ce va fi după schimbarea, transformarea acestei lumi, nu îi preocupă pe unii ca aceştia, sau nu cu prioritate.

În plus, cei care trăiesc în rostul prezentului, în asumarea responsabilă a lor înşile, se şi află deja peste „graniţele” viitorului de după apocalipsă. Căci apocalipsa nu înseamnă, nu poate însemna încetarea existenţei. Ea este, în înţeles biblic, doar o preschimbare, o trecere a lumii dintr-o stare, în altă stare. Dar nu încetarea definitivă a existenţei. Aceasta derivat din faptul că, din aceeaşi perspectivă, cea biblică, lumea este creaţia unui Creator iubitor, infinit spaţio-temporal.

Iar un astfel de Creator nu-şi distruge nimic din ceea ce singur a creat; doar transfigurează, înnoieşte, purifică ceea ce a devenit imperfect, pentru ca imperfecţiunea, urâtul, tot ceea ce nu s-a înscris în rostul ansamblului armonios pe care El întru începuturi, din iubire şi cu iubire l-a creat, să nu afecteze nici ansamblul, nici rostul lui destinat veşniciei, iar nu efemerităţii. Mai degrabă decât o distrugere, apocalipsa este o „cernere”, o „sortare” şi aruncare în foc a rebuturilor, a deşeurilor, a  inadvertenţelor cu întregul; este o trecere, iar nu o absolută încetare de a mai fi a lumii.

Fie şi doar lecturând primele versete ale Evangheliei după Ioan, omul poate surprinde ideea rostului veşnic al lumii: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 1-5) Căci de vreme ce Cuvântul, Logosul divin, adică Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate s-au creat, S-a coborât în lumea de El creată, ca s-o restaureze după neascultarea adamică, prin asumarea întrupării, chiar şi a răstignirii Sale de către oameni, înviind biruitor din morţi, El nu a făcut aceasta pentru ca la final să distrugă ceea ce întru început a creat. Acesta ar fi un non-sens.

Apocalipsa, de care fac atâta caz speculanţii de ignoranţă şi credulitate, este momentul definitivării alegerilor celor bune de către oameni, sau capătul pistei de alergare a umanităţii, în ansamblul ei. Dar, foarte probabil, după alergarea acestei lumi, urmează zborul. La care vor fi „admişi” exclusiv alergătorii oneşti, care au dovedit respectarea regulilor „olimpiadei” vieţii acesteia. Cei incapabili să alerge conform regulilor, în această viaţa trecătoare, scurtă, evident nu pot fi capabili să zboare în Împărăţia Luminii, a ordinii şi armoniei desăvârşite. Căci nu este facil să-ţi impui şi să te osteneşti a alerga după regulile jocului, pentru a ajunge la finalul pistei cu fruntea sus, chiar şi printre ultimii, nu neaparat primul. Şi pare „mai inteligent” să „fentezi” regulile, nu de puţine ori punând piedică altora, sau încurcându-i şi pe ei prin dezordinea ta, pe care liber alegi s-o practici, s-o perpetuezi, când poţi alege dimpotrivă, s-o curmi, intrându-ţi în ordine, în noimă, în Logos.

Între Evanghelie şi Apocalipsă, Biserica dă prioritate Evangheliei. Dacă şi omul ar face astfel, şi-ar asuma şi s-ar bucura mult mai mult de frumuseţea alergării demne prin această viaţă efemeră, pentru a nu rata zborul infinit. Şi, desigur, nu şi-ar mai pune deloc problema apocalipsei comunitare, comune umanităţii, ci exclusiv pe cea a finalului alergării personale.

Imagine: Tronul Hetimasiei, frescă din Mânăstirea Gracanica-Serbia, sec. al XIV-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 8 mai 2014.)

 

 

More...

mihaela.stan May 8, 2018 Cultura si Spiritualitate, Diverse