Libertatea religioasă și extremele ei

În contextul societății secularizate, omul nu mai trăiește din perspectiva timpului „religios”, ca odinioară, ci exclusiv a timpului care „costă bani”. De aceea, el nici nu prea poate înțelege cum s-ar putea cineva orienta și după un alt fel de „ceas” decât cel comun.

Și totuși, chiar și în societatea postmodernă există oameni – chiar tineri și foarte tineri, nu doar vârstnici, cum ar fi tendința a se considera – care aleg sau ajung, siliți de niște împrejurări, să se orienteze și după un alt ritm al vieții decât cel considerat comun. Aceștia din urmă frecventează, de regulă, biserica în ritul căreia au fost botezați, sau lăcașul de cult specific fiecărei religii – sinagogă, moschee, etc. – și respectă prescripțiile religioase ale respectivului cult sau religie.

Libertatea religioasă este, de altfel, unul dintre drepturile fundamentale ale omului, consacrat și respectat, cel puțin la nivelul statelor vestice. Și totuși, această libertate, ca oricare alta, poate fi și este exersată, nu arareori, în forme aberante. Oamenii se pot prevala de ea pentru a-și argumenta atitudinile pe care simțul comun le numește extreme. Care extreme sunt, în mod normal, dezaprobate de religiile „oficiale” însele.

În România, o țară care este considerată europeană, dispariția misterioasă a unei eleve de 15 ani, în drumul spre școală, urmată de mobilizări de forțe publice și de o vâlva mediatică demnă de o spargere de bancă însoțită de victime, mai degrabă decât de „plecatul la plimbare” al unei copile, fie ea și olimpică la multiple materii de școală, a ridicat acuzator și destul de nefondat arătătorul asupra instituției Bisericii Ortodoxe. Aceasta fiindcă respectiva persoană dispărută mergea nu doar la școală, ci și la biserică. Ba chiar se pare că tocmai la biserică ea își aflase locul unde socializa cu tineri de vârsta ei, sub îndrumarea unui preot și el încă tânăr, echilibrat, educat și responsabil. Nu se prea întreabă mulți ce va fi determinat-o, în fond, pe respectiva minoră, să aleagă socializarea la biserică. Aprioric se consideră doar că instituția bisericească și doar ea poate fi de vină c-a plecat fata pe nepusă masă, și nu prima dată, de acasă.

Libertatea religioasă există și în România, ea trebuie respectată – nu vorbim de libertatea copilei încă minoră, cât de libertatea instituției numită Biserica Ortodoxă, în cazul dat – și totuși ea se încalcă, de multe ori grosolan. Prin diletante presupuneri mai mult decât cunoașterea reală a fenomenelor, prin acuzații nefondate sau slab argumentate.

Iar aceste încălcări grosolane ale dreptului oricărei religii sau cult religios recunoscute legal, la a fi respectate, inclusiv sau mai ales de mijloacele mediatice, nu fac decât să alimenteze cealaltă extremă, a „religioșilor de profesie”.

Astfel fiind, societatea românească pendulează mereu și mereu între drepturi – de tot felul, nu doar religioase – frumos proclamate, dar sistematic încălcate sau răstălmăcit asumate. Cu contribuția sau acceptul tacit al nostru, al tuturor cetățenilor români.

În astfel de stări de fapt, nu putem invoca necivilizația de care nu avem parte, fiindcă nu ne-ar oferi-o cineva cu hârzobul, decât făcând apel la propria noastră civilitate și civilizație. Pentru a ne duce viața într-o societate civilizată, trebuie să învățăm a ne cunoaște exact, a ne respecta și promova drepturile. Fără a le leza pe ale altora, desigur.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 20 februarie 2014.)