Harpa Duhului Sfânt: Sfântul Efrem Sirul

Estul a dat Bisericii nu doar pe cei mai iscusiți gânditori, teoreticieni ai doctrinei creștine sau filosofi-teologi, ci și pe cei mai mari poeți-teologi, autori de poezie teologică, de teologie așezată în forma poemelor. Cei mai reprezentativi între autorii de poeme teologice sunt Sfântul Efrem Sirul, trăitor în secolul al IV-lea, și Sfântul Simeon Noul Teolog, care a trăit în secolele X-XI.

Sfântul Efrem Sirul este comemorat de către Biserica Ortodoxă pe data de 28 ianuarie.

El s-a născut în jurul anului 306, în localitatea Nisibis, din Siria, într-o familie creștină, și a beneficiat de îndrumarea spirituală a Sfântului Iacob, primul episcop al localității sale de baștină. După ce orașul Nisibe a fost cedat perșilor, de către Împăratul Iulian Apostatul, în urma unei campanii militare eșuate, monahul Efrem, care fusese hirotonit diacon, s-a mutat la Edessa, unde a trăit până la sfârșitul călătoriei sale pământești, în 373 sau 379.

Deosebit de talentat pentru literatură, Efrem a scris imne teologice, păstrate fiind 400 dintre ele. De aceea i s-a dat și supranumele de „Harpa Duhului Sfânt”. În cultul Bisericii Ortodoxe s-au preluat unele dintre compozițiile sale, cea mai cunoscută fiind rugăciunea de pocăință care îi poartă numele, rostită la oficiile liturgice din perioada Postului Mare.

Conținutul ei, întocmit pe bază de contraste între ceea ce este înjositor, nedemn pentru om, și ceea ce este înălțător, dătător de demnitate autentică, este următorul: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi mie, slugii Tale! Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi vad greșelile mele, și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”

Sintetic, Sfântul Efrem a cuprins, în textul citat, coordonatele unei vieți împlinite: a-L recunoaște și a-L mărturisi pe Dumnezeu de singur Stăpân personal; a fi activ, creator, folosind timpul în sens constructiv, iar nu trândăvind sau pălăvrăgind; a căuta simplitatea, neviclenia, nevinovăția în gând, în aspirații, în vorbe, în atitudini, în raporturile cu tine însuți, cu obiectele și cu semenii; a-L iubi mai presus de orice pe Dumnezeu-Creatorul, și apoi pe orice om, la măsura la care te iubești pe tine însuți.

Deși aparent simplă rutină, rugăciunea de mai sus a fost secole de-a rândul și este încă reper de viață pentru mulți dintre semenii noștri. Ceea ce confirmă faptul că Sfântul Efrem, asemeni celorlalți Părinți ai Bisericii, a cunoscut și exprimat, în scrierile și în viața sa, esențialul.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 28 ianuarie 2014.)