Istorii trecute, despre metehne mereu actuale

Data de 20 martie este alocată, în calendarul ortodox, unor sfinţi trăitori în secolul al VIII-lea, chinuiţi şi ucişi cu cruzime de către nişte poftitori de multă avuţie, fără a fi muncit pentru ea. Este vorba despre Cuvioşii Mucenici ucişi de către arabi în Mânăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit, din Iudeea.

Începând cu Lucifer, fiinţa spirituală care a poftit a fi ca Dumnezeu, şi chiar mai mare decât El; continuând cu Adam şi Eva, care l-au urmat în deziderat, dorind a ajunge ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu; apoi cu Cain, care l-a ucis pe Abel, fiind invidios pe el şi pe avuţia, pe turmele lui; istoria este mereu aceeaşi: omul doreşte mult, foarte mult, de cele mai multe ori nefiresc de mult şi – ceea ce este cel mai grav – nemeritat de mult. Iar „la nevoie” ucide, ca să-şi satisfacă această poftă.

Aşa s-a întâmplat şi în istoria mucenicilor amintiţi. Nişte arabi, ajunşi în Ţara Sfântă cu cuceririle, au dorit avuţiile presupuse de către ei a le fi avut Lavra Sfântului Sava. Un spaţiu cu tradiţie ascetică, situat într-o pustietate a mediului greu de tolerat de către omul comun. Acţiunea cu pricina s-a întâmplat în perioada Postului Mare a anului 796.

În acelaşi timp, Mânăstirea Sfântului Hariton, aflată tot în Pustiul Iudeii, a fost pustiită definitiv, căci niciodată nu s-a mai refăcut. Monahii din Sfântul Sava au refuzat să părăsească mânăstirea, să se mute în Ierusalim, spre a se salva. Iar Dumnezeu i-a ocrotit, în două rânduri, de năvălirea barbară: o dată, barbarii au fost întâmpinaţi şi înfrânţi, pe neaşteptate, de către oştile de pază ale Oraşului Sfânt, fiind împiedicaţi a mai ajunge la scopul propus; a doua oară, arabii s-au războit şi ucis între ei, după ce s-au îmbătat cu vinul aflat ascuns într-un sat situat pe drumul lor spre mânăstire.

A treia incursiune barbară a fost însă sângeroasă pentru călugări. În Sâmbăta lui Lazăr, cea dinaintea Floriilor, mânăstirea a fost asediată. Călugării, adunaţi în biserică, le-au oferit ospitalitate, propunându-le a le da rezervele lor de hrană, oricum puţină.  Răspunsul arabilor a fost unul dur: „Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru aur şi argint. Deci, una din doua vă stă înainte: ori să ne daţi aur şi argint ca să fiţi vii, ori, nevrând să ne daţi, să pieriţi de mâinile noastre.” Replica a fost că ei, călugării, nu aveau, prin natura preocupărilor lor, aur şi argint. Ci exclusiv cele minimale necesare traiului auster: hrană şi îmbrăcăminte.

Aceasta a declanşat mânia atacatorilor, care au slobozit săgeţile din arcuri. Apoi s-au năpustit în chilii, căutând aur şi dându-le foc. Ar fi ars şi biserica, însă s-au speriat de nişte oameni care se apropiau de mânăstire, crezându-i soldaţi înarmaţi. S-au întors însă în zilele  următoare cu efective mărite, iar în Joia Patimilor, pe data de 20 martie 796, au masacrat comunitatea monastică. Pe unii călugări i-au ucis cu săgeţi; alţii, între care şi responsabilul cu vasele liturgice – obiecte de preţ confecţionate din metale preţioase -, au fost decapitaţi;  iar pe cei scăpaţi cu fuga şi ascunşi în peştera Sfântului Sava i-au închis de vii în peşteră, apoi au pus foc la gura ei, sufocându-i cu fum. Câţiva supravieţuitori ai masacrului au lăsat relatarea lui scrisă.

Biserica păstrează până astăzi, în memoria ei, exprimată inclusiv în comemorările calendaristice anuale, această istorie macabră, cu jefuitori hapsâni şi victime nevinovate. Iar umanitatea întreagă repetă istoria, într-un fel sau altul, în fiecare epocă. Fiindcă omul adamic, cel căzut din ascultarea de Dumnezeu în ascultarea de Lucifer, are libertatea deplină, până la Parusie, să aleagă între Dumnezeu şi Lucifer.

Imagine: Agnus Dei (Mielul lui Dumnezeu), mozaic din Basilica Sfinților Cosma și Damian, Roma, secolul al VII-la.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 20 martie 2014.)