Biserica de factură bizantină descoperită la Alba Iulia, din secolele X-XI

În ceea ce privește perioada primelor secole creștine pe teritoriul României, dovezile documentare și arheologice cele mai expresive sunt cele aferente teritoriului Dobrogei. Este firesc să fie așa, fiindcă misiunea creștină primară s-a făcut prin intermediul drumurilor terestre și al celor maritime, după cum Apostolul Neamurilor, Pavel, descrie cu exactitate în Epistolele sale păstrate în Noul Testament.

Dobrogea fiind poarta de acces a teritoriilor noastre la mare, cei mai mulți creștini, sau misionarii creștini vor fi pășit pe teritoriul actual al României pe acolo, unii chiar stabilindu-se în ținut, unde exista o cultură greco-romană bine reprezentată, iar viața economică era înfloritoare. Acest lucru a favorizat închegarea unor comunități creștine considerabile, și implicit organizarea bisericească bine structurată. Organizare care se subsuma Bisericii Bizanțului, desigur, fiindcă Dobrogea a fost în sfera Imperiului Bizantin, deși cu un grad sporit de autonomie, până la începutul secolului al XV-lea, când a trecut în componența Imperiului Otoman.

Perioada migrațiilor, a invaziilor diverselor popoare asiatice, a afectat profund teritoriul Dobrogei, și implicit viața creștină de acolo. Dar nu numai în Dobrogea s-au șters foarte multe urme culturale, istorice, religioase, în a doua jumătate a primului mileniu creștin și în prima parte a celui de-al doilea. Cu atât mai prețioase devin descoperirile arheologice care scot la iveală vestigii ale primului mileniu pe teritoriul României.

Una dintre aceste descoperiri, de importanță majoră pentru toată istoria românilor, și în special pentru istoria lor cultural-religioasă, este cea făcută în anul 2011, în Cetatea Alba Iulia, cu ocazia restaurărilor de amploare care s-au efectuat acolo.

Este vorba despre ruinele unei biserici de factură bizantină, datată cu certitudine în secolele X-XI. Descoperirea lor s-a făcut inițial din întâmplare, în timpul săpăturilor la conducta de apă, în apropierea Catedralei Romano-Catolice Sfântul Mihail și a Arhiepiscopiei Catolice, pe terenul aflat în proprietatea Arhiepiscopiei Catolice. Săpăturile amănunțite ulterioare și multitudinea de indicatori arheologici din context au permis datarea cu exactitate a bisericii: a doua jumătate a secolului al X-lea și prima jumătate a secolului al XI-lea.

Astfel, ruinele bisericii bizantine de la Alba Iulia au devenit o importantă bornă de orientare în istoria Transilvaniei, a Ungariei și a României, fiind printre foarte puținele biserici datate cu certitudine în secolul al X-lea, și, în mod evident, mult anterioară Catedralei Catolice Sfântul Mihail.

Localitatea Alba Iulia era una importantă încă în preistorie, existând dovezi arheologice, în partea de nord a orașului actual, care atestă o localitate neolitică locuită de păstori și agricultori locali, în mileniul al V-lea î.e.n. Apoi, există cetatea de pământ de la Teleac, în apropiere de Alba Iulia, din epoca fierului, probabil un centru tribal tracic de seamă, din care s-au evidențiat ulterior dacii. Dacii au pus bazele unei așezări puternice, Apulon, care mai târziu s-a impus ca important centru fortificat menționat pe hărțile vremii.

După cucerirea romană de către Traian, orașul a fost denumit Apulum, iar fortificația dacică existentă a fost extinsă de către soldații Legiunii a XIII-a Gemina, aici staționată.

După retragerea romanilor, în 271, viața urbană a scăzut în intensitate, iar sub invaziile migratorilor orașul nu avea cum să înflorească.

O următoare atestare documentară a lui apare târziu, în anul 1199, sub numele de Alba Iulia, sau Cetatea Albă a lui Gyula, în maghiară. El a devenit centru al administrației Regatului Ungariei în Transilvania și a fost stabilit drept reședință a Episcopiei Catolice a Transilvaniei, intrând, ca (aproape) toată Transilvania, de altfel, în sfera de influență a culturii Vestului și a jurisdicției Bisericii Romei.

După căderea Imperiului Ungar și Reformă, istoria Albei Iulia și a Transilvaniei au rămas tot legate de Vest, până la marea Unire din 1918. Dar Transilvania, ca și celelalte teritorii românești, au fost legate de Est, de Bizanț, în primul mileniu creștin.

Descoperirea arheologică din anul 2011, a unei biserici bizantine de secol X în Cetatea Alba Iulia, este extrem de importantă, tocmai fiindcă reprezintă o mărturie incontestabilă a unei populații creștine foarte bine reprezentate și organizate, pe teritoriul Transilvaniei, înainte ca acest teritoriu să fi fost supus regalității maghiare. Iar respectiva populație se afla sub jurisdicția Bizanțului, Imperiul Bizantin fiind încă puternic la acea vreme, și având un rol misionar incontestabil în teritoriile de la Nord de Dunăre.

Deși atât de importante, sau tocmai fiindcă sunt atât de importante, vestigiile arheologice aflate în 2011 au fost îngropate din nou, după cercetarea lor prin finanțare acordată de către Arhiepiscopia Romano-Catolică. Au rămas accesibile pubicului doar fotografiile făcute în timpul cercetărilor arheologice, și constatările științifice ale arheologilor implicați.

Relevanța acestei inedite descoperiri arheologice pentru istoria, cultura și religia românilor, impune scoaterea ei la lumină, expunerea și protejarea ei după standardele moderne, facilitând astfel accesul publicului larg, român și străin, la unul dintre obiectivele de marcă ale Albei Iulia, ale Transilvaniei, ale României.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 7 mai 2016.)