Marţea Săptămânii Patimilor – pomenirea celor zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci fără minte  

Marţea cea Mare a fost alocată de către Biserică pomenirii celor zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci fără minte. Evanghelia după Matei redă pilda acestor fecioare, cu referire la Împărăţia Cerurilor, adică la viaţa extra-materială, pur spirituală (Matei 25,1-13).

Pilda spune că, Împărăţia se aseamănă cu cele zece fecioare care se pregătesc, toate, pentru nuntă. În Evanghelii, Hristos este asemănat unui mire, Biserica este mireasa Sa, iar întâlnirea cu El este asemenea unei nunţi. Conform tradiţiei evreieşti a timpului, exista obiceiul ca mirele să fie aşteptat de către mireasă împreună cu prietenele ei, la casa miresei, de unde apoi plecau la ospăţul de nuntă organizat în casa mirelui.

Cele zece fecioare din pildă aveau toate candele, cu undelemn în ele, aprinse, iar în aşteptarea mirelui, care a întârziat, au aţipit toate, trezindu-se la miezul nopţii, la vestea-strigăt intempestivă că sosea mirele. O singură diferenţă era între ele: „cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.” (Matei 25, 3-4)

Aşadar, în candele avuseseră toate „combustibil”, dar el s-a consumat pe durata îndelungii aşteptări a mirelui, iar cele care nu-şi luaseră ulei de rezervă şi în alte vase au intrat în panică atunci când s-au trezit. Au cerut de la cele care aveau. Acelea le-au refuzat însă, din considerentul de a nu rămânea toate, în final, fără ulei îndeajuns, cu candelele stinse. Le-au trimis pe fecioarele fără minte la comercianţi, să-şi cumpere. Până la întoarcerea lor însă, mirele îşi luase mireasa, nunta începuse deja, uşa de acces se închisese. Cele cinci au cerut să li se deschidă şi lor uşa, răspunsul mirelui a fost însă unul laconic: „Nu vă cunosc pe voi.” (Matei 25, 12)

Lucrurile superioare, cele de spirit în speţă, deşi necomplicate, ci chiar fireşti pentru om, pentru existenţa sa împlinită, deplină, implică foarte multă seriozitate, rigoare. Fecioarele înţelepte, contraexemplu la cele fără de minte, nechibzuite, au dovedit rigoare nu doar atunci când şi-au luat ulei – simbol al credinţei şi roadelor ei – de rezervă în vase, ci şi atunci când le-au refuzat colegelor lor, argumentat, împrumutul.

Credinţa este un dat (toate fecioarele aveau ulei în candele, fără excepţie) ţinut viu prin atenţie şi achiziţie personală. O înmulţeşti sau nu, nu te poate ajuta decisiv cea de împrumut. Iar mirele – imagine clară a Mântuitorului Hristos, Cel bun, blând, iubitor – le-a respins ferm, categoric, riguros, pe fecioarele „împrăştiate”, superficiale, şi ca atare întârziate, care-şi bagatelizaseră credinţa. Cu maximă rigoare şi-a îndeplinit Fiul lui Dumnezeu înomenit misiunea pământească: restaurarea omului în demnitatea lui reală, prin patimile, moartea şi învierea Sa.

Aceasta vrea a ne avertiza această pildă, teoretic fără vreo legătură cu Patimile Mântuitorului, actualizată în Marţea din Săptămâna Patimilor: cine crede în misiunea Domnului Hristos, îşi asumă şi înmulţeşte credinţa cu seriozitate; cine bagatelizează, se poate afla în situaţia de a fi ţinut la uşa Împărăţiei.

Nu mai puţină rigoare implică orice latură a existenţei umane, dacă omul se vrea unul împlinit, nu un ratat, atât la scară individuală, cât şi socială. Societăţile mult mai avansate decât a noastră, pe care nu de puţine ori noi, românii, le apreciem cu o undă de neputinţă, au ajuns şi sunt unde sunt datorită rigorii majorităţii oamenilor care le alcătuiesc.

Ea, rigoarea în tot ceea ce facem, este deopotrivă cheia unei vieţi materiale prospere, mulţumitoare, şi a vieţii spirituale împlinitoare, depline. Lipsa ei este bagatelizare a vieţii, în ansamblu, având ca rezultat final ratarea scopului pentru care am fost creaţi: bucuria comuniunii cu Creatorul.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 10 aprilie 2012.)