Blândeţea

Deşi în enumerarea paulină din Epistola către galateni blândeţea este penultima dintre roadele Duhului Sfânt acolo însemnate, ea este, totodată, unul dintre cele mai vizibile semne ale prezenţei Duhului în om. Un om blând în sens evanghelic este o binecuvântare pentru cei care-l întâlnesc, la fel cum este un firicel de apă potabilă în arşiţa unui loc pustiu. El primeşte şi adapă cu gingăşie pe oricine îi apare în cale, ostoindu-i setea.

Într-o lume secătuită de propriile rezerve psihologice de naturală, firească blândeţe, care este estompată de masca unei educaţii care se numeşte „civilizată”, dar este de prea multe ori artificială, fără substanţă, a fi blând din Duhul Sfânt, iar nu de la omeneasca educaţie, este adesea socotit echivalent cu a avea o atitudine anacronică, chiar prostească. Blândeţea autentic creştină fiind considerată, implicit, neindicată şi imposibil de practicat în societate, ci poate doar în sihăstriile asceţilor.

Omul modern şi postmodern civilizat a învăţat să zâmbească frumos şi să se adreseze cu „vă rog” şi „mulţumesc” oricui, îndeosebi atunci când vine vorba de îndatoririle lui profesionale. Altfel, el nu ar mai fi profitabil, ar „pierde clienţi”, şi implicit şi-ar pierde job-ul din care trăieşte. Fireasca blândeţe umană a ajuns să fie confundată şi înlocuită cu amabilităţile de faţadă, iar despre blândeţea rod al Duhului Sfânt nici nu mai ştiu prea mulţi.

Deosebirea dintre blândeţea naturală, firească, şi cea de faţadă este simplu de sesizat, de către orice om inteligent. Ce deosebeşte însă blândeţea firească de cea din Duh? Ce are superior blândeţea rod al Duhului Sfânt, celei fireşti? În primul rând şi definitoriu este faptul că omul care a rodit blândeţe din Duh o exercită mereu, cu oricine, în orice împrejurări ale vieţii, nu doar sporadic, „de nevoie” sau „din interes”. Apoi, faptul că el o exercită înţelepţeşte: nici nu exagerează cu blândeţea atunci când este nevoie de asprime; nici nu lasă asprimea să copleşească vreodată blândeţea. Omul blând din Duh Sfânt nu scapă niciodată din mână frâul iuţimii, al mâniei, aşa cum omul firesc blând o poate face.

Dacă blândeţea firească, cu care mulţi oameni se nasc, este destul de rar de aflat, fiind deseori copleşită de viteza şi de superficialitatea vieţii omului postmodern, blândeţea creştină este încă mai rară decât cea firească. Dar ea este cu atât mai vrednică de dorit, cu cât conferă fericitului posesor şi celor dimprejurul lui bucuria unei vieţi tihnite, echilibrate, cu adevărat demne, împlinitoare de sine şi de semeni.

Imagine: Cuviosul Simeon, frescă din Mânăstirea Studenica, Serbia, sec. al XIII-lea, detaliu.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 15 iulie 2014.)