Religiozitatea omului: îndoctrinare sau eliberare?

Perioada pascală este, cel puţin la români, ca de altfel în toate ţările cu populaţie majoritar ortodoxă, una când mai tot omul are, sau dobândeşte instant „tradiţii religioase”, se ţine de ritualuri mai mult sau mai puţin autentic creştine.

Receptarea şi practicarea tradiţiilor cu substrat religios nu se mai face, în postmodernism, la fel ca în societăţile tradiţionale. Fapt pentru care, pe de o parte, aceste tradiţii riscă a fi pierdute în autenticitatea lor, înlocuite cu kitsch religios; pe de altă parte, atât scepticii, a-religioşii, cât şi religioşii conştienţi de religia lor critică public deviaţiile la care s-a ajuns.

Iar cei lipsiţi de discernământ, rău intenţionaţi sau doar comozi fiind, se încurcă în a mai înţelege ceva din toată învălmăşeala de autentic şi kitsch, ajung fie să accepte şi propage, la rândul lor, orice „vine la rând”, fie să critice nefondat, superficial, totul.

Într-un astfel de context, nu este deloc superfluu a reflecta la faptul dacă religiozitatea este necesară sau totuşi nu omului postmodern; dacă ea este sinonimă sau totuşi nu cu îndoctrinarea.

Deşi cei mai mulţi dintre muritori nu ştiu sau nu vor să recunoască asta, orice om are o credinţă, sau chiar mai multe. Se închină la ceva, în termeni comuni spus. Nu poţi exista, ca fiinţă raţional-afectivă, în afara unui sistem de valori, sau de non-valori, la care te raportezi, fie şi mecanic, inconştient. Iar această raportare se face, invariabil, cu mai mult sau mai puţin patos, cu investiţie emoţională, afectivă. Factorul raţional din om este cel care alege, decide idolul, sau „religia”, cel emoţional este cel care o susţine. Alegerea şi practicarea „religiei” este în funcţie de gradul de educaţie, cunoaştere, cultură, şi de contextul socio-familial în care omul se naşte şi trăieşte.

Derivat din „religia” sa, omul nu doar se ceartă cu adversarii valorilor în care el crede, dar ajunge să se şi bată, să ucidă din cauza lor, sau să fie bătut, chiar omorât, pentru ele. Unii se bat pe stadioane, alţii în localuri publice, alţii pe stradă, alţii în propriile locuinţe. Toţi care fac asta, o fac în numele, pentru valorile sau non-valorile în care ei cred, cărora se dedică. Însuşi gradul şi felul de violenţă de tot felul – publică şi domestică – vorbeşte, pretutindeni în lume, despre gradul şi felul de „religiozitate” ale respectivei societăţi. Indiferent dacă omul crede în, se dedică patetic unor idei, ideologii sau doctrine filosofico-politico-economice, unor persoane, pasiuni, vicii, etc. sau crede în Dumnezeu, el este, în esenţă, religios.

Diferenţa dintre oameni nu o face religiozitatea lor, ci subiectul sau obiectul religiozităţii, precum şi modul de însuşire şi practicare a „religiei”. Unii, destul de mulţi în societatea egolatră în care trăim, au ca subiect al religiozităţii propria lor persoană, propria lor vanitate sau propriul lor trup, propriile lor plăceri, se închină lor. Şi practică această „religie” în mod ostentativ. De aceea sunt pline canalele mediatice de „vedete”. Alţii au ca subiecte persoane, idei, doctrine sau grupuri exterioare loruşi, pe care le idolatrizează. De aceea este plin spaţiul public de violenţe şi agresiuni vizuale, fizice, verbale, etc. Destul de puţini mai au ca subiect de închinare (şi) pe Dumnezeu, Creatorul lor. Iar dintre ei, încă mai puţini Îl ţin pe Dumnezeu pe locul Lui cuvenit, adică primul, şi I se închină autentic, după învăţătura creştină de către Iisus Hristos Însuşi rostită: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4, 24). Liberi sunt doar aceştia din urmă.

Cam aşa stând lucrurile în ce priveşte „religia” omului, nu s-ar putea emite simplu judecăţi de valoare doar asupra practicării religiei creştine, în general, sau a Ortodoxiei, în particular; nici opinii simpliste cu privire la calitatea ei, a lor, de religiozitate autentică, sau îndoctrinare bolnăvicioasă, omorâtoare de Duh. Pentru a putea emite cu competenţă opinii în acest sens, este imperios necesar să studiezi bine originile, învăţătura şi evoluţia creştinismului. Iar asta este mult mai mult decât a prelua clişee de exprimare sau de atitudine, fie şi de la intelectuali consacraţi. În Biblie nu există nicăieri formularea: „Crede şi nu cerceta!” Mai degrabă se poate deduce din ea regula de aur: „Cercetează, apoi opinează!”

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 29 aprilie 2014.)