Pomenirea morţilor, sau moşii

În fiecare an, în Biserica Ortodoxă există zile speciale dedicate celor trecuţi din lumea aceasta. În Ortodoxie, sâmbăta  este prin definiţie ziua celor adormiţi, în amintirea faptului că Fiul lui Dumnezeu Însuşi a fost în mormânt, coborându-Se printre cei morţi, într-o zi de sâmbătă. Însă, patru sâmbete de peste an – în cele patru anotimpuri – sunt şi mai pregnant marcate în calendarul ortodox ca fiind sâmbete „ale moşilor”, adică ale rugăciunii pentru toţi strămoşii, cei cunoscuţi şi cei necunoscuţi.

Deşi Biserica, atât cea a Estului cât şi cea a Vestului, a păstrat tradiţia rugăciunilor şi a ofrandelor pentru sufletele celor trecuţi din viaţa aceasta, în spaţiul ortodox această tradiţie este mult mai relevantă, nu de puţine fiind răstălmăcită, din neştiinţă sau rea-credinţă.

Biserica are învăţătura conform căreia omul nu trece în nefiinţă, atunci când sufletul i se desparte de trup, ci el trece într-o altă stare de existenţă, până la Parusie – A Doua Venire a lui Hristos în lume, ca Judecător al ei, când toţi morţii vor învia. În această stare de existenţă, omul are încă putinţa evoluţiei spirituale, a îmbunătăţirii, dar nu prin faptele proprii, căci după moartea trupului el nu mai poate făptui nimic, ci prin faptele celor vii, care, din iubire pentru cei morţi, aleg să făptuiască ceva bun în numele acelora.

Cea mai de folos faptă pentru cei morţi este, desigur, rugăciunea, şi îndeosebi Sfânta Liturghie. Dar, pe lângă rugăciune, se adaugă şi fapte concrete, numite ofrande, sau pomeni în numele celor morţi. Acestea sunt, de regulă, alimente sau obiecte strict necesare existenţei, pe care cei vii le oferă săracilor, în numele celor morţi. Căci Evanghelia învaţă că omul va fi judecat după faptele sale concrete, anume după câtă milă a făcut cu cei fără haine, străini, flămânzi, însetaţi, întemniţaţi (Matei 25, 31-46). Creştinismul nu este o religie a elitelor, sau a faptelor extraordinare, ci una a faptelor esenţiale.

Moşii sunt, în fond, expresia comuniunii dintre oameni. Cel care-și cultivă comuniunea cu Dumnezeu, o cultivă şi pe cea cu semenii, fie ei vii sau morţi.

Imagine: Plângerea lui Iisus, frescă din biserica Sfântul Pantelimon, din Gorno Nerezi-Macedonia, sec. al XII-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 3 noiembrie 2012.)