Lunea Săptămânii Patimilor – smochinul neroditor; Iosif, fiul patriarhului Iacob, prefigurarea lui Hristos 

Cu celebrările fastuoase din Sâmbăta lui Lazăr şi din Duminica Floriilor s-a încheiat perioada Postului Mare şi s-a făcut trecerea spre cea mai intensă perioadă din cursul anului bisericesc: Săptămâna Patimilor Domnului.

În lunea Săptămânii Patimilor se face comemorarea smochinului neroditor, pe care Domnul Hristos l-a blestemat, în ziua de după intrarea Sa triumfală în Ierusalim (Marcu 11,12-14), şi a lui Iosif, al unsprezecelea fiu din cei doisprezece ai patriarhului Iacob, din Vechiul Testament.

Prima carte a Vechiului Testament – Facerea/Geneza – ne relatează foarte pe larg istoria acestui personaj biblic încărcat de simbolistică (Facerea 37 şi 39-50). Într-o zi, batrânul Iacob l-a trimis pe Iosif să-i aducă veşti despre fraţii lui, care erau plecaţi cu oile la câmp. Fraţii erau invidioşi pe acesta, din momentul în care le povestise nişte vise ale sale, ce prevesteau un viitor ascendent al său în faţa lor. În urma acestor descoperiri, şi-au pus în gând să-l omoare. Văzându-l de departe venind de la casa tatălui spre ei, l-au aruncat viu într-un puţ din pustie, de unde mai apoi l-au scos şi l-au vândut unor negustori egipteni care treceau pe acolo.

Pentru a-şi acoperi fapta, fraţii săi au taiat un ied, au rupt haina lui Iosif si au înmuiat-o în sânge. Seara, ajunşi acasă, i-au arătat haina lui Iacob, spunându-i acestuia că Iosif a fost mâncat de o fiara salbatică. Relatarea pe larg a vieţii lui Iosif în Egipt spune că acesta, ajuns mare dregător la curtea Faraonului, i-a primit cu multă dragoste, iertându-i pe fraţii săi, care s-au dus în Egipt din Ţara Canaanului, cuprinsă de o foamete cumplită.

Dincolo de valoarea de simbol vechi-testamentar evident al Mântuitorului Iisus Hristos, povestea lui Iosif cel invidiat şi vândut de către fraţii săi ne-ar putea îndemna la o reflecţie asupra unei „calităţi” de bază a noastră, a românilor, ca popor: invidia. Ea este, ca şi pizma, o fiică a răutăţii. Transpusă cu exactitate în sintagma uzuală „Să moară şi capra vecinului”, această meteahnă românească este una istorică, pe care o purtăm acasă, dar şi peste graniţe.

Dacă măcar o dată pe an, în Săptămâna Patimilor, fiecare creştin român ar analiza cu sinceritate unde se află cu virtutea bunătăţii, mulţi am descoperi, cu certitudine, că ne lipseşte deseori bucuria creştină de a împărtăşi cu sinceritate succesele aproapelui. Este o formă superioară a bucuriei, care presupune o bunătate accentuată, fie nativă – căci da, există oameni buni din naştere, care nu au mult de lucru spre a dobândi bunătatea -, fie îndelung exersată, dobândită prin ferirea de răutate. Dacă mai mulţi dintre noi, românii, ne-am putea realmente bucura de calităţile şi succesele cinstite ale semenilor noştri, dacă ne-am urî şi invidia mai puţin între noi, am fi, desigur, nu numai nişte creştini mai credibili decât suntem, dar şi mai prosperi ca naţiune, ca popor. O naţiune care, în loc să-şi iubească şi să se bucure pentru valorile sale, le invidiază, le urăşte, şi, ca atare, le aruncă în puţurile pustiurilor sau le vinde ieftin străinilor, nu poate fi una fericită; dimpotrivă, ea este angoasată, frustrată, complexată și bârfitoare.

A reflecta la binefacerile personale şi sociale ale bucuriei pentru succesele aproapelui este o temă de mare actualitate, pentru fiecare dintre noi. După ce vom fi ajuns să ne bucurăm sincer de ţara noastră frumoasă, liberă şi cu pace, a ne bucura de împlinirile semenilor şi conaţionalilor noştri nu va mai fi un exerciţiu prea complicat. Îşi merită oricum, orice osteneală, dacă ne dorim să trăim într-o societate mai civilizată, mai prosperă, în care să fim oameni cu adevărat demni.

Imagine: Reprezentarea smochinului blestemat, frescă de la Patriarhatul de Pec-Serbia, secolul al XIV-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 9 aprilie 2012.)