Duminica Mironosiţelor, sau despre femeile vorbitoare cu îngerii buni

După ce, în a doua duminică de după Înviere, Ortodoxia a celebrat credinţa mărturisitoare a apostolului Toma, în cea de-a treia duminică ea le celebrează pe femeile purtătoare de miruri, primele care au aflat despre Învierea Domnului din morţi. Vestea aceasta le-a venit de la înger, printr-un înger, pe care ele l-au aflat şezând în dreapta locului unde fusese aşezat trupul Domnului, care lipsea.

În ritualul iudaic, trupurile celor morţi se îmbălsămează cu diverse miresme, apoi se înfăşoară într-un giulgiu, astfel înmormântându-se. În graba Vinerii Mari, ritualul îmbălsămării Domnului nu s-a făcut după cuviinţă, poate doar superficial. De aceea, femeile evlavioase care-L urmaseră au decis, cu curaj, ca în ziua imediat următoare sâmbetei, în care evreilor le este interzisă orice activitate, să meargă cu miresme la mormântul unde El fusese aşezat de vineri, să-L îmbălsămeze.

În condiţiile de frică şi nedumerire care stăpâneau peste toţi cei care-L urmaseră pe Hristos, curajul, bărbăţia femeilor purtătoare de miruri sunt absolut remarcabile. Bărbaţii, apostolii aleşi de către Hristos Însuşi să-L urmeze, stăteau ascunşi în case, de frica iudeilor. Petru, cel mai în vârstă dintre ei, se lepădase de trei ori de Cel Căruia-I promisese anterior fidelitate absolută. Însă lepădarea i-a fost urmată de căinţă profundă, ceea ce şi face din el un model foarte uman, comun, între apostoli. Asta deşi Ioan, de exemplu, supranumit „Apostolul Iubirii”, a fost net mai „la înălţime” decât Petru, el fiind, alături de Maica Domnului, singurul care L-a urmat foarte îndeaproape pe Hristos, până sub Cruce. De aceea i-a şi fost încredinţată, spre ocrotire în timpul vieţii pământeşti, Fecioara Maria. Dar este mai greu să fii ca Ioan, feciorelnicul; şi mai „uman”, mai comun să fii ca Petru.

Însă, oricâte diferenţe se vor afla între apostolii lui Hristos, o trăsătură comună le-a fost frica urmată momentului răstignirii Domnului. În opoziţie cu ei s-au aflat femeile mironosiţe, mai curajoase în fidelitatea lor faţă de Învăţătorul pe care-L urmaseră. Iar fidelitatea lor curajoasă le-a fost pe deplin răsplătită: au fost primele care au văzut, au constatat că mormântul nu L-a putut ţine pe Cel veşnic viu. Pentru a nu cădea pradă îndoielii, sau supoziţiei că cineva Îl va fi furat pe Hristos din mormânt, un înger din cer le-a fost trimis să le vestească adevărul Învierii: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.” (Marcu 16,6)

În contextul Duminicii Mironosiţelor, remarcabil este faptul că, în Noul Testament, beneficiare ale întrevederilor personale cu îngerii aducători de veşti „senzaţionale”, cum am spune noi astăzi, sunt femeile. Cea mai uimitoare veste adusă umanităţii a fost Întruparea Cuvântului în pântecele Fecioarei. Ea a fost încredinţată Maicii Domnului de către Arhanghelul Gabriel, la Bunavestire. Iar a doua în ordine cronologică, dar la fel de importantă ca prima, este vestea adusă de înger femeilor mironosiţe, în dimineaţa duminicii, că Acelaşi Cuvânt întrupat la Bunavestire, răstignit şi îngropat de către om, a înviat, fiind veşnic viu.

Biblia este presărată cu nenumărate relatări despre prezenţa îngerilor buni – mesageri ai Cerului – în viaţa oamenilor. Căci există şi realitatea îngerilor răi, cei căzuţi o dată cu Lucifer în întunericul egolatriei. Biserica a păstrat în dogmele şi cultul ei mărturisirea şi celebrarea acestor realităţi spirituale, îngerii buni.

Dar nici o celebrare sau reamintire a prezenţei îngerilor buni în viaţa umanităţii nu este mai tonică, mai definitorie, decât acelea pentru motivele profunde de bucurie ale omului: întruparea Fiului lui Dumnezeu, la Bunavestire; şi Învierea Lui din morţi, la Paşti.

De aceea, şi femeile care au primit aceste veşti de excepţie sunt cinstite în mod special de către Biserică: Maica Domnului şi femeile mironosiţe. Excepţionalitatea lor a atras, cu certitudine, vrednicia primirii de veşti excepţionale.

Imagine: Mironosițele la Mormântul Domnului, Cripta di San Vito Vecchio (Gravina in Puglia), sfârșitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 3 mai 2014.)