Iubirea care nu cade niciodată

Între valorile fundamentale ale omului, iubirea este, cu certitudine, prima. Căci Însuşi Creatorul a „legiferat”: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10:27)

Ce înseamnă, însă, „a iubi”, din perspectivă creştină? Nimic altceva decât a odihni în sufletul tău pe cineva, întâi de toate pe Dumnezeu, apoi pe toţi semenii. Însă, pentru a putea oferi odihnă în propriul suflet, presupune a fi tu însuţi odihnit sufleteşte. Cel care nu este odihnit sufleteşte, nu poate iubi corect. Cade în extreme: fie idolatrizează ceva sau pe cineva, fie urăşte, invidiază, pizmuieşte. Cel care este doar puţin odihnit sufleteşte, iubeşte puţin, e căldicel.

Aşa fiind, esenţială pentru fiecare persoană este şi rămâne propria sa odihnă sufletească, faptul de a fi şi a se simţi iubită. Un paradox este acela că, deşi toţi oamenii sunt iubiţi de către Creator, nu simt asta, nu conştientizează, cel mai adesea din orgoliu. Şi astfel rămân, în esenţă, neodihniţi şi neiubitori.

Cel care oferă maximum de confort sufletesc fiecărei persoane în parte, oferă iubire necondiţionată de ceva, este Dumnezeu. Doar El odihneşte sufleteşte, eliberează la modul absolut. Restul iubirilor, cele umane, sunt relative şi variabile. Numai că, un alt paradox este acela că Dumnezeu nu-l obligă pe om să-I accepte iubirea, îi respectă într-atât libertatea pe care i-a conferit-o la Creaţie, încât acceptă şi iubeşte chiar şi pe omul care-i întoarce spatele, arogant, orgolios.

După iubirea lui Dumnezeu, urmează iubirea familiei. Şi ea odihneşte sufletul omului, din pruncie. Un copil care a fost corect iubit în copilărie, va fi un adult echilibrat, odihnitor. Apoi toate celelalte iubiri, în măsura în care ele sunt corecte, nu-s idolatrii, mercantilisme sau patimi carnale, odihnesc pe cel iubit.

Împliniţi sunt doar cei care, odihniţi de iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor fiind, pot „găzdui” şi oferi odihnă şi altora. Aceasta este porunca, în fond. Iar cei care, împliniţi la nivel personal fiind, au şansa întâlnirii în iubire a unor alţi împliniţi, construiesc comuniunea inter-personală după modelul Sfintei Treimi.

Imagine: Mozaic bizantin din marmură,  sec. V-VI, fragment.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 21 august 2012.)