De ce îi cinstim pe sfinţi?

În contextul celebrărilor bisericeşti ortodoxe fastuoase din luna octombrie – cea a Cuvioasei Parascheva de la Iaşi şi cea a Cuviosului Dimitrie cel Nou de la Bucureşti -, dar şi a sărbătorii catolice a Tuturor Sfinţilor – de pe 1 noiembrie – se cuvine a adânci tâlcul cinstirii sfinţilor.

Ştiinţa modernă certifică faptul că persoana umană are nevoie să relaţioneze bine cu alţii, pentru a fi împlinită. Dacă psihologia recomandă stabilirea de relaţii apropiate cu semenii, dar şi cu animalele, cu natura, credinţa creştină are în centrul ei comuniunea: cea pe verticală, cu Dumnezeu-Creatorul, şi cea pe orizontală, cu semenii-oameni. Cu regnul animal, vegetal şi cu materia omul nu intră în comuniune, ci doar într-un mod echilibrat de împreună vieţuire. Fiindcă în înţeles creştin omul este „regele Creaţiei”, el a fost ultima făptură creată de Dumnezeu, cu rostul de a stăpâni Creaţia, de a o folosi raţional spre binele său. În această deosebire de înţelegere a nevoii umane de relaţionare şi a ierarhizării ei rezidă deosebirea fundamentală dintre creştinii practicanţi, conştienţi de credinţa lor, şi ceilalţi oameni.

În înţeles creştin, sfinţii sunt cei mai importanţi oameni. Căci ei au dovedit o asemenea tărie de credinţă, de caracter, şi/sau fermitate în virtute, încât au intrat în veşnicie într-o foarte strânsă comuniune cu Dumnezeu, aflându-se în proximitatea Sa.

Aşa fiind, este logic pentru orice creştin, ba chiar pentru orice om, să cinstească şi să caute comuniunea cu aceşti semeni, urmându-le pilda vieţii şi cerându-le ajutorul, mijlocirile către Dumnezeu.

În vreme ce un ne-creştin sau un creştin necunoscător al credinţei sale ajung, la ananghie sufletească, să „se sprijine” pe ce apucă, respectiv pe iluzii, pe materie, pe droguri, pe alcool, pe animalul de companie, etc., creştinul conştient „aleargă” la Dumnezeu şi la sfinţi, ca la ultimele realităţi serioase, pe care oricine se poate sprijini în deplină siguranţă.

Dumnezeu şi sfinţii Săi sunt singurii care „nu cad”, nu „intră în criză”, dimpotrivă, sprijină cu multă iubire pe cei care, clătinându-se, le cer ajutorul. Fericiţi sunt cei care cinstesc şi caută aceste realităţi imuabile nu numai la vreme de ananghie, ci în toată vremea. Unii ca aceştia au şanse reale la deplina şi împlinitoarea comuniune.

Imagine: Maria Theotokos și Sfântul Evanghelist Marcu, ca intercesori la tronul lui Hristos Pantocrator, mozaic bizantin din portalul principal al Bazilicii San Marco-Veneția, 1250.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 30 octombrie 2012.)