Puterea pe care nu o mai invocăm

Perioada de zece zile dintre Sărbătoarea Înălţării Domnului şi Duminica Rusaliilor este, în mod tradiţional, una a aşteptării de către om a pogorârii Harului lui Dumnezeu peste întreaga umanitate. Şi tot în mod tradiţional, aceste zile sunt alocate de către cei credincioşi invocării mai stăruitoare a Duhului Sfânt.

Câţi dintre postmodernii care se declară credincioşi mai conştientizează aceste lucruri, nu se poate şi nu se cade a cuantifica, fiindcă viaţa spirituală nu este cuantificabilă. Sau nu de către om, ci doar de către Stăpânul vieţii. Însă, cu certitudine, într-o lume suprasaturată de materie, vulgaritate şi promiscuitate morală, prea puţini mai aşteaptă, cu atât mai puţini invocă prezenţa Duhului Sfânt în ea.

Căci cine se obişnuieşte să bâjbâie, să orbecăie în obscuritate, nici nu-şi mai prea pune problema că s-ar putea să fie mai simplu si mai frumos să trăieşti cu lumina, nu cu întunericul sau cu obscuritatea. Iar după o vreme, lumina începe să şi încurce pe cel învăţat cu întunericul, fiindcă în lumină şi-ar vedea şi i-ar vedea şi alţii toate juliturile şi rănile supurânde cu care s-a ales de la orbecăială, precum şi toată dezordinea şi mizeria care s-au instaurat în habitatul său, în vremurile în care a iubit întunericul mai mult decât lumina.

Pe de altă parte, în categoria celor declaraţi credincioşi se înscriu şi adepţii unor teorii şi practici extreme relativ la Duhul Sfânt.

Cât despre postmodernii necredincioşi, sau atei, sau liber cugetători, sau oricum altfel decât credincioşi Dumnezeului Celui viu se declară ori sunt, aceştia nu pot nici măcar ipotetic admite faptul că „oamenii evoluaţi” – între care cei dintâi sunt ei, desigur! – nu sunt perfecţi aşa cum sunt, ori, eventual perfectibili exclusiv prin ei înşişi. Unii ca aceştia nu au nevoie de Har, de Duh Sfânt, de Dumnezeu. Şi este firesc să nu-L aştepte, cu atât mai puţin firesc să-L invoce. Asta deşi nu sunt cum li se pare a fi, adica deplini, perfecţi. Iar uneori, cei dimprejurul lor le surprind precaritatea în care se află, chiar dacă ei singuri nu şi-o văd, nu şi-o cunosc.

Într-o astfel de configurare – simplistă, dar realistă – a societăţii postmoderne, se poate isca întrebarea ce este şi la ce bun ar trebui invocat Duhul Sfânt.

Răspunsul corect îl dă Evanghelia, atunci când relatează evenimentul Înălţării Domnului la cer. Evanghelistul Luca reproduce promisiunea Fiului lui Dumnezeu făcută apostolilor Săi: „Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.” (Luca 24,49)

Aşadar, Duhul Sfânt, căci despre El era vorba, este definit ca „putere de sus”. Această definiţie este esenţială. Până când omul nu a remarcat-o şi nu a reflectat la ea, nu are cum să-şi dea seama de necesitatea Duhului Sfânt în viaţa sa. El trăieşte exclusiv la măsurile sale, ale puterii sale, nu ştie sau nu vrea să ştie că există şi Puterea cea mai presus de el. Ba chiar ajunge să blameze pe oricine şi orice depăşeşte măsura sa de înţelegere. Fiindcă existând Puterea cea mai presus de om, este firesc să existe şi lucruri sau fenomene în directă legătură cu ea, pe care omul neobişnuit cu cele mai presus de el nu le acceptă.

Mereu, oricând este bun prilej a invoca Duhul Sfânt, „puterea de sus” în vieţile noastre, ca şi în existenţa noastră comună. Dar perioada premergătoare Cincizecimii este, cu atât mai mult, o ocazie să reflectăm la adevărata noastră concepţie despre noi înşine, despre (de)plinătatea sau totuşi golătatea noastră, la insuficienţa propriei puteri, la nevoia de Puterea care să ne desăvârşească.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 3 iunie 2014.)

More...

mihaela.stan May 28, 2017 Cultura si Spiritualitate